Cristian Fulaș – „După plâns”

M-am gândit ceva timp dacă să mă încumet sau nu să scriu despre această carte, fiindu-mi teamă că nu voi reuși să surprind în cuvinte prea mult din mesajul său, pentru că multe dintre cele pe care mi le-a transmis au rămas într-un plan al conștiinței, din care cu greu reușeșc să „traduc” în cuvinte. Voi încerca, totuși, pe scurt, să vă vorbesc despre romanul lui Cristian Fulaș, reeditat de curând de Polirom, spre marea bucurie a celor care, la fel ca mine, nu au reușit să prindă un exemplar din prima ediție; citindu-i celelalte cărți, ne-am dorit-o și pe aceasta. După plâns este un roman dens și adeseori apăsător, temele abordate nu sunt ușor de digerat, însă sunt actuale și necesare, și poate că tocmai acesta este unul din punctele sale forte. Depășirea dependenței și regăsirea de sine și a unui scop al vieții se împletesc cu o incursiune în măruntaiele literaturii, urmând de asemenea, identificarea unui sens, a unui scop, demers care nu este deloc simplu. Și nici lectura nu este una facilă, însă satisfacțiile sunt pe măsura dificultății, și pot spune că am savurat pasaje întregi, pendulând între descrierile carnale și cele ideatice.

Am citit și Fâșii de rușine și pare că intenția în După plâns a fost de a continua aventura personajului-narator în demersul său de a ajunge la sine, de a descoperi scopul propriei vieți – altfel spus, aventura vindecării sale. Dependența nu e ceva ușor de înfruntat, mai ales dacă nu vezi rostul vindecării. Mai întâi e necesar ca acest rost să capete contururi, cât de vagi, ca să poată aduce motivația necesară. Oare literatura poate fi suficientă, poate oferi ea acest imbold? Sau, dimpotrivă, ar putea adânci și mai mult prăpastia prin dilemele pe care le stârnește?

Editura: Polirom