„Cred că sunt un senzorial, nu doar în ceea ce scriu, ci și în felul în care trăiesc, îmi place să trăiesc în răscoala simţurilor.” (Nona Rapotan în dialog cu Radu Paraschivescu)

Cu Radu Paraschivescu nu simți când trece timpul. Pentru că el imprimă un alt ritm (pe)trecerii acestuia prin și peste noi. O să citiți dialogul nostru dintr-o suflare și la final o să spuneți că mai vreți. Să-mi spuneți dacă nu va fi așa!  

Fluturele negru e, întâi de toate, o istorie a artei narată într-un prezent continuu. Fascinația pentru artă este evidentă. De unde pasiunea pentru istoria artei?

Cred că am dat involuntar impresia că sunt fascinat de istoria artei. Sigur, am citit la viața mea două-trei cărți de artă și de istoria artei. Mă consider însă un ageamiu în ceea ce privește pictura și privitul unui tablou, nu știu mare lucru despre asta. O spun chiar dacă am tradus și cărți despre felul cum te uiți la un tablou – cartea lui  Julian Barnes, de pildă, Keeping an Eye Open: Essays on Art, se ocupă de așa ceva. Pur și simplu povestea fascinaţiei mele pentru un set de tablouri a fost o întâmplare creată de un drum la Roma. Roma e pe primul loc în preferințele mele turistice, m-aș duce acolo oricând, aș sta acolo oricât. M-aș întoarce din când în când, pentru că sunt legat de București, dar în acea vizită, cu totul întâmplător, am intrat în biserica San Luigi dei Francesi  și acolo am văzut o grămadă de oameni perfect dezorganizată, care se îmbulzea în fața, am bănuit eu, unui tablou. Nu era un tablou, erau trei, era Tripticul Sfântului Matei al lui Caravaggio, de care auzisem, căruia îi văzusem niște tablouri, pe care reușisem să le încadrez cu mijloacele mele precare în istoria picturii. Și am rămas acolo țintuit. Au trecut alții pe lângă mine, am mai luat câte un cot sau câte un ghiont, dar am rămas pe loc și m-am uitat absorbit, m-am pierdut în negrul acela de fundal și aşa mi-a venit ideea să scriu povestea.

Da, Caravaggio e unul dintre marii artiști, unul dintre genii, care au reușit să schimbe și e mare lucru ca un om să schimbe direcția într-un domeniu ca arta.

Să spunem că era un om nepregătit teoretic pentru așa ceva. Caravaggio venise cu o instrucție lombardă pe care o primise într-o bottega din inima Lombardiei, de la Simone Peterzano, şi ajunsese la Roma cu gândul să se impună, să-și facă o carieră, un drum. A pornit foarte de jos la Roma, dar a reușit să ajungă ce ştim astăzi că a ajuns și să producă o mutație în pictură.

Și spre deosebire de marea majoritate a marilor artiști, nu s-a dezis niciodată de origini, ci din contră, le-a speculat, le-a dat o valoare artistică, apropo de estetica urâtului.

Exact. Estetica urâtului i-a fost sprijin, într-un fel pe care mulţi dintre contemporani n-au reuşit să-l înţeleagă.

Practic cam de acolo încoace începem să vorbim despre estetica urâtului, și mai ales într-un domeniu absolut. Eu mă înfior și acum, vorbim totuși de artă sacră, la un moment dat. E mare lucru să aduci urâtul într-un domeniu în care totul ar trebui să fie sublim.

Să aduci urâtul și promiscuul, aici este marele pariu. Până acum știam despre pictura cu tentă religioasă sau cu un conținut religios că are modele, dacă nu diafane, în orice caz onorabile, că trăsăturile modelelor frizează sfințenia sau cucernicia sau puritatea, și dintr-odată vine un nebun care schimbă tot și care-și aduce modelele din bordeluri, de sub poduri și de prin cârciumi.

Da, el a reinventat Axis Mundi, din punctul meu de vedere, și asta se vede în toată cartea ta, în tot Fluturele negru.

Dar îți spun, miza legată de artă și de pictură este secundară. Ideea mea a fost să scriu un cântec în proză pentru Roma, pe care o iubesc despletit, și să o combin cu povestea unui Caravaggio așa cum îl percep eu, deci fără niciun fel de pretenție. Nu avem aici o biografie romanțată, un fel de pe urmele lui, nici vorbă. E o poveste care vorbește, sau încearcă să vorbească, și despre dimensiunea lăuntrică a lui Caravaggio, și despre felul în care se așază el în lume, și despre conjuncturile pe care le fructifică, despre protecția de care are parte. Să nu care cumva să credem că Roma de atunci era un oraș populat de crini, nuferi, lebede şi albatroși. Era greu să-ţi faci un drum sau un nume, îți trebuiau proptele serioase ca să răzbești. Caravaggio a avut parte de două asemenea proptele, de cardinalul Del Monte și de marchizul Giustiniani. El vine într-un mediu populat deja de o mulțime de nume glorioase, iar viața lui este un scandal; este viața unui tip care astăzi ar fi făcut carieră în tabloidism.

Uite la asta nu m-am gândit, n-am simțit nevoia să translez subiectul în actualitate, să-l aduc aici.

Eu m-am gândit la un moment dat; dacă ar fi trăit astăzi, Caravaggio ar fi fost invitat la toate emisiunile nocturne, s-ar fi făcut licitație pentru prezența lui acolo, mai ales că ducea cu el toate aromele și duhorile vremii. Era un tip doldora de complexe şi de contradicţii. Era bisexual. A ucis pe cineva în duel. Era fanfaron. La un moment dat își tocmise un băiat care să-i țină trena și să-i poarte sabia. Era un păcătos, dar un om atins poate de aripa geniului. În orice caz, cu o înzestrare formidabilă.

Știi ce e fascinant la genul acesta de oameni? În general, oamenii care sunt foarte triviali, obsceni sau mai știu eu cum, adică oameni care habar nu au ce e aceea sfințenie, în general în momentul când sunt atinși de geniu sau au un talent nu-l fructifică, își bat joc de el sau pur și simplu nu-l duc pe culmea artei. Ei bine, Caravaggio a reușit!

A reușit și nu oricum, ci într-o lume concurențială, cum i-am zice astăzi, într-o lume a școlilor de pictură. Era școala romană, dar şi celelalte mari centre: Pisa, Bologna, Florența etc. Caravaggio a ajuns la un moment dat să fie pe punctul de-a fi numit pictorul oficial al Vaticanului, ceea ce ar fi fost scandalul de pe urmă; el, marele păcătos, care a adus tractirul în biserică, ajunge să fie propus pentru această ipostază, nu știu dacă onorantă pentru el. După cum poate că se ştie, lucrurile au luat-o la vale, Caravaggio a avut parte de câteva cumpene şi la un moment dat l-a ucis pe un anume Ranuccio Tomassoni în duel. Acest episod chiar a existat în viața lui, nu e o invenție, spre deosebire de tabloul Fluturele negru, care este scorneala mea, nu există niciun asemenea tablou în opera lui Caravaggio. Drumul acestui om este de fapt drumul unei Rome care își modifică reperele, al unei Rome sulfuroase, puturoase, plină de trădări, plină de urzeli, la discreția unui papă când nevolnic, când abuziv; o Romă a paradoxurilor în care existau biserici unde se țineau slujbe pentru iertarea păcatelor prostituatelor. Asta chiar mi s-a părut ceva formidabil.

Da, era încă epoca în care biserica era o  parte importantă din societate sau din comunitate, mai degrabă, și în care n-a simțit nevoia să se izoleze, mai ales biserica catolică; abia după aceea începe să se izoleze și să-și creeze aura aceea de neatins,  și asta da, se vede foarte bine  în fiecare pagină, pentru că tu ai menținut foarte bine planurile, le-ai dus foarte bine pe ambele și n-ai sacrificat personajul, ceea ce e mare lucru.

Da, asta mi-am şi propus. Sper că a ieșit așa cum am vrut. Sunt două planuri, într-adevăr, e un contrapunct permanent, o navetă între ceea ce se cheamă registrul auctorial, al scrisului la persoana a treia, unde personajul principal să zicem că ar fi Roma, și capitolele care conțin  scrisori ale lui Caravaggio către Simone Peterzano, maestrul lombard de la care a învățat să picteze. Pentru romanul acesta nu știu dacă se poate spune că a existat o documentare minuţioasă Mai degrabă nu. Am mers pe urmele lui Caravaggio prin Roma, pe unde am putut ajunge, norocul în Roma este că, în afară de Vila Borghese, unde îți trebuie rezervare, în rest îl prinzi pe Caravaggio în biserici şi vezi pe pereţii lor ce a pictat.

E la vedere. Încă.

Da, în Roma e la vedere. N-am ajuns, din păcate pentru mine, în Malta, dar am ajuns în Sicilia. E adevărat, am făcut-o după ce am scris cartea, însă măcar m-am bucurat să găsesc alte tablouri ale lui, la Muzeul Regional din Messina și la Ortigia.

Deci ai făcut oarecum o călătorie hai să zicem spirituală, deși săracul Caravaggio numai spiritual n-a fost.

N-a fost spiritual în accepţia de azi a termenului. A avut un destin contorsionat, a murit ciuruit de boli, la 39 de ani, pe o plajă, părăsit, iertat, iarăși condamnat, iarăși iertat. Într-un fel, am scris Fluturele negru şi în cinstea sau în memoria lui Caravaggio. Întâmplarea şi nu altceva a făcut ca prima ediţie a romanului să apară  când s-au comemorat 400 de ani de la moartea lui. Acum ai sub ochi o reeeditare în care am mai intervenit pe ici pe colo. Am mai schimbat câte un cuvânt, câte o formulă, unele mi s-au părut prea noi pentru perioada aceea. Cert este însă că e o carte scrisă cu plăcere, cu iubire și cu un soi de dublă solidaritate. Atât față de Roma, cât și față de Caravaggio.

Chiar voluptate, am simțit chiar voluptate acolo.

Mă bucur, mă bucur dacă spui asta. Într-adevăr, mi-a plăcut enorm să scriu la ea. Cred că, truismul truismelor, asta e condiția obligatorie: să-ți placă să scrii la cartea pe care o ai în minte. Altminteri, ai ratat totul din plecare.

Asta dacă-i excludem pe cei care muncesc la negru, care scriu biografiile nu știu căror, dar cred că până şi lor le place să scrie.

Da, vorbim aici de aşanumiţii shadow writers, cei care nu obțin niciun fel de recunoaștere. Primesc niște bani, e adevărat, și obțin alte contracte în funcție de felul cum au prestat la precedenta apariție.

E un subiect de dezbătut separat. Te văd destul de des în sălile de teatru, asta e o altă formă de artă, destul de bună și pe vremea lui Caravaggio. Cât de importantă este pentru tine arta în general și cât de mult primești de la artiști?

Mă vezi acum, în ultima vreme, la teatru, şi încă nu atât de des pe cât ar trebui.

Dar mult mai des decât pe alți scriitori, crede-mă.

Incomparabil mai des decât o făceam cu decenii în urmă, când nu mă duceam deloc. Mi-am propus să fiu teribilist și idiot cu câteva decenii în urmă şi am reuşit. Am avut câteva dezamăgiri în rafală, cu mulţi ani în urmă, aşa că am luat distanță de teatrul jucat. Am postulat prosteşte şi autosuficient că e mai bine să citesc teatru,  să-l văd eu pe personajul X, să mi-l confecționez cu puterile mele. Repet şi insist, a fost o formă de teribilism și de comportament absurd, de care m-a vindecat Andrei Șerban cu câțiva ani în urmă. I-am mărturisit cât de inteligent fusesem, el s-a mirat și nu prea, probabil mai văzuse cazuri, și mi-a dat invitații pentru piesele pe care le pusese în scenă. Aşa s-a produs recuplarea mea la teatru. Bun, m-am întâlnit cu Andrei  și în jurul a două spectacole pe care el le-a pus în scenă și pentru unul dintre ele a avut nevoie de niște decupaje dintr-o carte a mea și dintr-o carte a lui Andrei Pleșu. Așa s-a înfiripat o prietenie care pentru mine a rodit și într-o prezență să zicem mai apăsată în sălile de teatru. Mă bucur că am ieșit totuși din coconul ăla prostesc în care mă înfășurasem singur, ca prostul.

Ce-mi dau artiștii? Îmi dau unghiuri, evident. Așa cum citirea unui text cu voce tare pune niște accente la care tu nu te-ai fi gândit, poate, nici măcar ca autor al textului, tot așa o piesă îți aduce lumină din mai multe puncte ale scenei.

Da, asta mi-a adus aminte că sunt unii poeți care, când își aud versurile rostite de unul sau altul dintre actori, aproape că nu-și recunosc versurile: asta nu e poezia mea. Adică e o înstrăinare care uneori folosește.

Uneori folosește, da, pentru că îți subliniază niște lucruri pe care tu poate că n-ai mizat ca autor al textului și care, iată, au valențe care ies acum la iveală într-o lectură care nu e a ta.

Da, și pe de altă parte ți-aduce aminte și pentru cine scrii: scrii pentru tine sau scrii pentru lume?

Aşa este. Eu mărturisesc că scriu pentru lume. Sigur, știu că există încă oameni care sunt vizitaţi metafizic de muză. Sau care cred că au fir scurt cu divinitatea. Sincer, nu mă număr printre ei. Aş fi un farseur dac-aş susţine aşa ceva.

Dar tu ai nevoie de cititori, clar, din felul tău de a scrie e evident că vrei relația asta, o cultivi.

Aş fi ipocrit să spun că n-o vreau și cred că majoritatea scriitorilor țin la această formă de prețuire a publicului. Există, fireşte, refrenul ghearei lăuntrice care te sfâșie, a magmei căreia trebuie să-i dai drumul să se reverse. Mă rog, o fi, nu zic nu, la unii probabil că aşa merg lucrurile. La mine nu funcționează așa. Eu sunt mai degrabă un meșteșugar – bun, rău, habar n-am. Dar aşa cum altul face mezeluri sau pantofi, eu fac cărți. Că unele ies mai bine, altele mai puțin, e inevitabil. Unele îşi iau decorul din Italia, din Irlanda, din Portugalia…

Da, diversitatea subiectelor îți aparține, ești unul dintre cei care sunt foarte contemporani. Spun asta pentru că mi se pare că e o problemă cu gestionarea contemporaneității. Dar să revenim la cartea ta reeditată. Schimbarea de perspectivă, să privești negrul ca și cum ar fi o sursă de viață, cred că e unul dintre subtitlurile care ar putea fi date cărții. Despre asta este, din punctul meu de vedere, vorba, în fond, în Fluturele negru. Ediția a doua vine și pe un fond socio-politic descurajant, chiar și pentru cei mai optimiști dintre noi. Care a fost motivul retipăririi?

N-a fost câtuşi de puţin socio-politic. Pur şi simplu, tirajul inițial, cel al ediţiei din 2010, fusese destul de mic și mi s-au plâns destui oameni (din Bucureşti, Timişoara, Cluj) că ar vrea să cumpere cartea şi n-o găsesc. Nici n-aveau cum s-o mai găsească, după atâția ani de la prima ediție. Aşa că am întrebat la Humanitas, unde și lucrez, dacă n-ar fi oportună o reeditare.

E o reeditare excelentă, mai ales dacă mă gândesc la  coliţa cu fotografii.

Asta a fost ideea lui Gabriel Liiceanu. Colița cu reproduceri a existat însă și la prima ediție. Şi a fost tot ideea lui.

E admirabil, în condițiile în care în România nu se mai publică albume de artă de calitate; dacă se publică sunt niște prețuri prohibitive și din acest punct de vedere eu văd cartea asta ca fiind un manual. Motivele? Caravaggio este mai uman decât mulți oameni la un loc, este chintesența unei epoci a căutătorilor și a căutărilor. În plus, e curajosul prin definiție.

Exact. Și sfidătorul.

Exact, exact. Și pentru mine, Fluturele negru este începutul, dacă nu știi cum să faci pe cineva să iubească pictura, îi dai Fluturele negru.

Mă bucur.

Și asta o spun și pentru că am foarte multă experiență pedagogică în spate și de asta susţin că e un fel de manual. Altceva, acum. Care au fost cele mai, hai să zic, dragi şi utile reacții din partea cititorilor cu privire la prima ediție?

A fost impresia de plăcere la lectură. Acelaşi tip de plăcere de care ai parte când mănânci ceva bun. Cam acolo s-au situat comentariile bune, care au fost predominante. Mie cu siguranţă mi-a plăcut să scriu, lor se pare că le-a plăcut să citească. Win win situation, cum se spune prin corporaţii.

Tu știi că mie nu-mi plac muzeele? Nu-mi place să merg în muzee.

Eu am altă ciudățenie, mă duc în muzee, nu foarte des, dar mă duc, când ajung afară. În schimb, calc foarte rar prin muzeele de aici. Ceea ce e o probă de mărginire din partea mea, cred. Şi o formă de amânare vinovată: lasă, pe astea le avem aici, putem să le vedem oricând, hai la Amsterdam sau la Padova.

Nu neapărat, aici e o altă discuție pe care am putea-o avea.

Pe ăsta al nostru nu ni-l ia nimeni, mergem într-o zi când plouă.

Nu numai asta. Mai e şi altceva la noi. De exemplu, am fost recent în Constanța și am văzut toate muzeele de acolo, inclusiv Muzeul de Sculptură Ion Jalea. Pe cât e de bine organizat, pe atât de mare tristețe este, pentru că e pustiu și nu te îmbie sub nicio formă la dialog cu operele artistice, cu artistul; cu alte cuvinte, sunt atât de statice muzeele din România și atât de prăfuite, la propriu, unele dintre ele, încât efectiv nu-ți vine să stai acolo. Spre deosebire de celelalte muzee, unele dintre ele sunt chiar interactive și propun foarte multă interacțiune și ghizii sunt pregătiți pentru a stabili o relație, adică cultivi o relație și de aceea spun că la noi, totuși, istoria artei a pierdut foarte mult din acest punct de vedere.

E adevărat și n-ai cum să nu legi povestea asta de preț, chiar tu ai spus-o. Prețurile sunt mari, editorul îți dă motive întemeiate pentru care prețul crește la un album de artă. Aici, în roman, am ales o formulă care să-i fie de folos cititorului. De asta a propus Gabriel Liiceanu să inserăm o coliţă cu reproduceri.

Cu cele care sunt reprezentative.

Sigur, nu încap chiar toate cele despre care se vorbește în roman, dar măcar ai o referință. Dacă vrea cititorul la un moment dat să vadă, se duce la coliță, se uită și vede despre ce e vorba. A nu se crede că romanul ar fi o analiză a tablourilor sau a lui Caravaggio. E o poveste, repet, o poveste placată pe o osatură istorică, dar fără nimic din plămada unui roman istoric.

M-am surprins, apropo de asta, că mă uitam după ce povesteai de unul sau altul dintre tablouri, nu spun care, mă uitam și spuneam: uite, măi, chipul ăsta chiar e de-ale noastre, e din popor.

Da, da, e spițerul, e tejghetarul, e curva…

Și chiar te uiți din cu totul alt unghi la tabloul respectiv. De ce baroc și nu o altă epocă?

Pentru că atunci a fost Caravaggio, în perioada aceea.

Dar dacă ar fi acum să vină cineva la tine și să-ți propună să scrii despre un alt pictor sau un alt artist, care ar fi primul nume?

Canaletto cred că ar fi, dar nu știu de ce, mi-a rămas din tinerețe, din copilărie. Eu în  copilărie, ca orice bărbătuș viitor, răsfoiam albume de pictură în căutare de nuduri. Mă opream la Olympia, la Dejunul pe iarbă, la nudurile pictate de Renoir sau de Tizian. Pe urmă însă am făcut pasul spre maturizare și am început să mă uit la peisaje şi la portrete. Mi-au atras atenția tablourile lui Canaletto, nu știu să spun de ce, pur și simplu mi s-a părut că observ acolo un simț al proporțiilor bine valorificat. Sigur că sunt niște tablouri mai degrabă fotografice, dar pe mine, cu mintea de atunci, m-au impresionat. Iar dacă mă gândesc mai bine, tentant, poate chiar mai tentant decât Canaletto, ar fi Utrillo, cu viaţa lui trăită în Montmartre, între cure de dezalcoolizare, cu un tată pe care nu l-a cunoscut şi o mamă, Suzanne Valadon, care era şi pictoriţă, şi model pentru alţi pictori. Totuşi, nu știu dacă aș mai putea să scriu încă o carte în siajul unor tablouri, al unui pictor sau al vieții unui pictor. E adevărat, aici poți să spui că suma asta de tablouri funcționează ca personaj, nu știu dacă secundar sau principal. Iar după Fluturele negru, la următorul roman, Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri, am făcut dintr-un cântec personajul principal.

Cunosc, l-am citit cu o foarte mare plăcere, mai ales că  eu și ascult foarte multă muzică, și când citeam despre o melodie sau alta, imediat îmi venea în cap.

Îți venea cântecul, da. Iar eu am început deja să mă gândesc la personajul principal din romanul viitor. Cred că, dacă n-o să apară mari schimbări în viața mea de autor, o să fie un pod, un pod din Franța.

Asta îmi aduce aminte de Biroul pentru grădini și iazuri, pentru că am citit recent traducerea apărută la Humanitas Fiction, iar acolo personajul devine subiectul unui parfum care are legătură cu un pod.

Și care nu e Pont d´Avignon.

În niciun caz.

E un loc asediat de turişti. L-am văzut acum o săptămână (tot turist şi eu, normal, look who’s talking) și-am făcut o piruetă pe el, acolo, în mijlocul Ronului. Revenind un pic la reacţiile de care m-ai întrebat, complimentele pe care le-am primit la prima ediție a Fluturelui au vizat senzorialul cărții, carnația ei. Iar asta mi-a plăcut, fiindcă tocmai aşa ceva urmărisem. Au existat şi doi-trei oameni care au spus că este o carte fără poveste. Sigur, depinde ce aștepți, depinde ce înseamnă „poveste” pentru fiecare dintre noi. Mie mi s-a părut că ar avea, dar s-ar putea să fiu subiectiv.

Da, depinde cum privesc unii construcția poveștii, dar povestea există.

Depinde de judecata fiecăruia, sigur. Să fim destinşi şi să nu ne cramponăm. Am încercat şi sper că am reuşit să pun Roma sub o lentilă a timpului. De aici, din 2009-2010, când a fost scrisă cartea, să împing Roma cu 400 de ani înapoi în trecut și să încerc să mi-o închipui. Uneori mi-a părut rău că n-am putut fi contemporan de-adevăratelea cu Roma de atunci. De exemplu, când vedeam cum înflorește presa de scandal din Roma secolelor al XVII-lea–al XVIII-lea, cu fântânile vorbitoare, cu pasquinadele lor spumoase, devastatoare câteodată, scrise pe petice de hârtie de mâini necunoscute şi prinse de zidurile fântânilor, ca să nu le ia vântul şi să le poată citi toţi cei care ştiau carte şi erau curioşi.

Eu am făcut istorie-filosofie și chiar și după terminarea facultății, am trăit mult timp cu senzația că Evul Mediu întunecat chiar a fost întunecat. De aceea nu poți să spui nimic bun despre perioada aceea, au fost numai crime, măceluri și un regres total din punct de vedere social. Foarte greu mi-a fost să reiau toată istoria asta oarecum dintr-un alt unghi și m-a ajutat mult literatura în sensul acesta. Trei ani după ce-am  terminat facultatea n-am putut să citesc literatură, recunosc cu mâna pe inimă, pentru că efectiv mi se părea toată superfluă. Mă rog, a trebuit o lectură anume, ca să mă provoace. Jocul cu mărgele de sticlă m-a reîntors cu fața la literatură. Așa se întâmplă și cu cărți ca Fluturele negru, îți dau o altă perspectivă și îți arată că și în cea mai neagră epocă istorică a existat ceva frumos, că altfel n-ar mai fi putut fi progres; dacă se distrugea totul atunci, o luam de la zero.

Da, impresia mea este că Roma însăși are niște rezerve de frumusețe colosale, niște resurse de regenerare nebănuite: aerul, atmosfera, proporția străzilor, felul în care se întâlnesc perspectivele,  amplasamentul fântânilor. E ceva dincolo de acumularea din muzee, care aproape că trece în plan secund, oricât ar părea de greu credibil. Apropo, am citit undeva că la Vatican ar fi peste un milion de exponate care nu pot fi expuse din cauza crizei de spaţiu. Dar dincolo de asta, ceva în aerul ăla încărcat, împuturoșit,  pestilențial, există niște resurse de regenerare pe care trebuie doar să ştii să le cauţi. În cer, în aer, în jur.

În zgomotul ăla și furia aia a străzii există ceva bun întotdeauna. În ciuda faptului că se numește Fluturele negru, în ciuda faptului că negrul e subiectul principal, cartea abundă în culoare. Cât de greu ți-a fost să păstrezi linia continuă și să nu scapi personajul din mână?

Nu cred că mi-a fost foarte greu. M-am lipit atât de mult de idee, încât a fost aproape simplu.

Dar care au fos cele mai mari tentații?

Nici nu-mi dau seama. Cred că marea tentație a fost să-l scriu pe Caravaggio într-o cheie tabloid-promiscuă și să fac din el un bufon tragic. Or, nu voiam nici în ruptul capului una ca asta. Dacă aș fi făcut-o, mi-aș fi reproșat. Dar altfel, dificultatea mea a fost de ritm al scrierii, nu de control asupra acțiunii. De ce? Pentru că mi-am dat seama, cu câteva cărți în urmă, că scriu bine doar în criză de timp. Asta e o chestie complicată. Primul capitol din Fluturele negru l-am tândălit. L-am scris pe îndelete, nu aveam un termen de predare, l-am scris încet, melciform…

L-ai luat uşor!

Da, l-am bibilit, am zis: ia să mai schimb aici, ia să introduc o imagine acolo. Cred că i-am alocat aproape o lună. Ceea ce e un răsfăț pentru mine. Sau, mă rog, nu e chiar un răsfăț, e ceea ce englezul numește a blessing in disguise,  pentru că după aceea l-am citit, l-am recitit și mi-am dat seama că n-are ritm. Aşa că a trebuit să mai tai, să schimb. La un moment dat însă, când lucrurile s-au limpezit cu totul în mintea mea, și când am obținut și un termen, când am știut că romanul urma să apară la Gaudeamus, am intrat în priză. Și atunci am început să scriu vitejeşte. Se vede treaba că pe mine statul cu spatele la zid mă ajută. Ai termen şapte luni? O, e departe. Când însă ți se spune că mai ai trei săptămâni, intri în modulul turbo.

Așa s-a întâmplat și aici, în Fluturele negru. Primul capitol a trebuit refăcut, ca să existe o unitate a cărții, întrucât celelalte capitole au fost scrise accelerat. Așa s-a întâmplat și cu Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri, așa s-a întâmplat cu multe cărți, chiar și cu romanul portughez Cu inima smulsă din piept. Principala problemă la mine cred că e de ritm, de viteză, și nu de scăpat personajul din mână, pentru că personajul oricum are multe unghiuri și poți recupera în ideea că ai alunecat la un moment dat pe o pantă nedorită. Ai cum să retuşezi.

Citind Fluturele negru, mi-am adus aminte de Manualul canibalului, mi-am dat seama de ce ai pledat tu atât de frumos pentru cartea aia, deși n-ai tradus-o tu.

N-am tradus-o eu și nici n-a apărut la Humanitas! 🙂

Cum se împacă la tine olfactivul cu auditivul? Pentru că acolo e vorba de o altă savoare. Cărui simț îi dai întâietate și care dintre cele cinci simțuri crezi că ar merita să fie cultivat mai mult în zilele noastre?

În ce mă priveşte, simțurile mi se împacă foarte bine și cred că sunt un senzorial nu doar în ceea ce scriu, ci și în felul în care trăiesc, îmi place să trăiesc în răscoala simţurilor. Îmi vine să râd când lumea mă bănuiește de profunzimi. O face pe nedrept, nu prea le am, sau dacă le am, sunt foarte puține și la distanță de ceea ce crede publicul.

Asta e o prejudecată că dacă ești un om senzorial, ești și un om al superficialității.

Da, dar să vezi ghiduşie. Mi-am propus să-mi scriu singur epitaful. Iar pe piatra mea tombală să scrie: „A fost un virtuoz al superficialului”. Sigur, mă alint. Nu e un text rău, nu cred că mai există pe nicio piatră de mormânt așa ceva, dar, revenind la simțuri, am încercat să mă pun în ipostaza celui căruia îi lipsește un simț. Mi se pare un test elementar pe care trebuie să-l faci. Pentru mine cred că văzul, nu cred, sunt sigur că văzul este simțul fără care n-aș putea să trăiesc. Pentru că fără miros câteodată trăieşti chiar mai bine, dacă eşti surd uneori zici mersi că nu auzi ce se întâmplă în jurul tău, sigur, e dramatic…

… dar e și  o formă de protecție.

Exact. E dramatic, dar uneori e o formă de protecție. Pe când dacă nu vezi, ești la cheremul tuturor relelor. Când vezi și nu ai alte simțuri, parcă-parcă îţi păstrezi mai bine reperele.

Te-agăți de ceva.

Da, te agăți de ceva. Bineînţeles, poți să vezi o mulţime de lucruri scabroase, revoltătoare, dar dacă ar fi să aleg simțul la care nu pot să renunț, ăsta ar fi, văzul. Acum, văzul e bine slujit în artă, nu știu dacă ar trebui făcut ceva în plus pentru acomodarea lui, pentru recalibrarea lui, poate în logica a ce spuneai tu înainte despre albumele de artă, dar acolo intervine criteriul financiar, care te face să dai înapoi. Ştim amândoi cât costă un album, cum se calculează prețul unei cărți, e complicat. Se putea cu trei-patru decenii în urmă, pe vremea subvențiilor de la stat, mai ieșeau şi albume. Nu erau toate de calitate, să ne înțelegem, unele erau urâte.

Cele tipărite la noi au făcut cel mai mare deserviciu artei, mai ales picturii românești.

Erau bune cele  luate de afară, ce apărea la ruși. Acolo era marfă de calitate.

Da, am și acum Ermitage-ul și albumul muzeului Puşkin.

Noi aveam albume ratate, hârtie proastă, culori care se amestecau.

Ești unul dintre cei mai contemporani oameni pe care îi cunosc, în sensul că ești un om al unui prezent pe care îl înțelegi mai bine decât alții (cred că e o înțelegere cultivată în timp) și cu toate acestea, Fluturele negru este despre o epocă foarte îndepărtată. Care e timpul care-ți este ție cel mai drag: trecutul, prezentul sau viitorul?

Prezentul totuși, categoric prezentul, pentru că…

Un prezent continuu, ca să ne ducem spre engleză.

Da, da. Despre viitor nu pot să ai decât bănuieli și poate că-i mai bine că nu ne cunoaștem viitorul: De fapt, cu siguranţă e mai bine, din punctul meu de vedere.

Asta nu înseamnă că nu-ți faci proiecții!

Îți faci, cum să nu-ți faci!  Iar trecutul îl poți idiliza, îl poți cosmetiza. Nu știu, eu am răspuns invariabil la întrebarea „În ce perioadă ți-ar fi plăcut să trăiești?” prin „Îmi place să trăiesc în perioada asta, când m-a adus Dumnezeu pe lume”. N-aș fi preferat secolul XIX, de pildă, cum văd că preferă destui oameni.

N-ai fost niciodată inadaptat? Sau n-ai avut niciodată senzația asta că…

Că nu e lumea mea? Nu, doar când eram copil. În copilărie eram un mutălău, un sfios. N-am rezistat mai mult de trei zile la grădiniță, m-am întors acasă plângând și am spus: „Eu acolo nu nu mă mai duc, mă obligă copiii să mănânc plastilină”. În rest, m-am simțit bine aici, în lumea asta, cu toate cusururile ei, cu toate slăbiciunile ei, cu toate ororile ei. E e lumea mea. Nu știu dacă m-aș fi putut simți mai bine în altă lume, în alt spațiu, în altă țară. Așa, sigur, prin lentila cărților citite, da, era foarte frumos în alte veacuri. Însă știu eu dacă era chiar atât de frumos cu ghilotina în piața publică din Parisul secolului XVIII? Plutôt pas, pour ainsi dire.

Eu am o problemă cu crinolina! 🙂

A, sau cu crinolina. Fiecare cu ale lui. Sau cu ale ei. 🙂

Eu, fiind femeie, am o problemă cu crinolina și cu corsetul, așa că i-am mulțumit lui Coco Chanel.

Eu am o problemă cu ghilotina, din cauză că am visat-o multă vreme. Era un vis recurent într-o vreme, provocat de o povestire a lui Villiers de L’Isle Adam, dintr-un volum absolut splendid. În povestirea asta, un bărbat intră într-un muzeu, se ascunde acolo pe întuneric, paznicii pleacă, el rămâne singur și se duce, atras de un fel de morbid al vieții, spre locul în care e o ghilotină ca piesă de muzeu. Cuțitul este acoperit de o pânză, iar bărbatul el încearcă ceea ce nu trebuia să încerce dacă era întreg la cap, și anume să-și vâre gâtul sub cuţit și să încerce o senzaţie aparte. Și rămâne acolo. Rămâne înțepenit şi trăiește toată noaptea cu groaza unei declanșări întâmplătoare a cuțitului. Stă aşa până dimineața, când vine paznicul, îl găsește și-i spune că nu e niciun cuțit acolo. Pânza de deasupra nu acoperă nimic. Ei bine, m-a marcat povestirea aceea, nu știu de ce. În plus, sunt un om care nu suportă violența vizuală; pot să scriu capitole întregi despre suplicii, am și făcut-o în Cu inima smulsă din piept, dar de văzut aşa ceva nu sunt în stare. Nu rezist. În cazul în care cărțile mele ar fi ecranizate vreodată, aş fi obligat să lipsesc de la premieră, din cauză că abundă scenele sângeroase. O fi ceva psihanalizabil aici, mai ştii?

Și în Fluturele negru ai foarte multe scene de violență.

În Fluturele negru am execuția lui Beatrice Cenci și alte lucruri care te înfioară. Revenind la timpurile şi lumile despre care vorbeam, ce să mai spun? Aș mai spune că sunt în mine doi oameni pe care-i cheamă la fel și care sunt şi nu sunt unul și același. O parte din mine funcționează în registrul prezent (un registru al ironiei) când scrie despre România, iar cealaltă parte caută refugii în trecut, în Fluturele negru, în romanul irlandez, în cel portughez.

Te dedublezi.

Da, da, și mi-e bine așa.

E o formă și de supraviețuire, și de conservare.

Și de conservare, și de curiozitate. De scormonire. Mă duc și caut. Ia să văd, aici în partea asta din Franţa, cum miroase? A, miroase interesant, epic vorbind. Ce-ar fi să scriem o poveste franceză? Subiectele vin, se împletesc, se fac şi se desfac, iar eu încep ceva și după aceea îmi zic: „Dar n-ar fi bine să combin și cu ceva din zona asta?”. Sunt în captivitatea turistului care galopează printre frumuseți. Fireşte, galopează ca prostul, însă la un moment dat îşi dă seama că e prost și se oprește. Şi le degustă. E doar un exemplu. Îl dau fiindcă acum în minte îmi bâzâie tot felul de gânduri legate de Franța. Am început să scriu un roman francez.

Asta pentru că tocmai ai revenit din Franța.

Am revenit acum, dar povestea a prins contur în mintea mea din 2017.

Nu te întreb despre munca ta de traducător, pentru că ar trebui să facem o discuție de o oră separat și tot nu ne-ar ajunge, dar chiar o să vreau să vorbim odată despre asta. Dar dacă ar fi să fie tradusă Fluturele negru, în orice limbă, nu neapărat în engleză, cum ai primi versiunea tradusă? Plecând de la prezumția că n-ai face tu traducerea, pentru că n-ai putea, chiar sunt convinsă că n-ai putea să-ți traduci cărțile niciodată.

Ai dreptate, n-aș putea. Şi nici nu cred că e bine ca autorul să se autotraducă, bănuiesc că sunt foarte puţine cazuri. În ce priveşte ţara unde ar putea fi tradus Fluturele negru, mie mi-ar plăcea în primul rând Italia. Anglia, din câte știu, este o piață foarte  pretențioasă și aproape inaccesibilă românilor. Cu puţine excepții, nu prea intri acolo. Aşa că rezist pe baricadele iluziilor nesprijinite. O să ajung în scurt timp să fiu singurul autor netradus nicăieri. Asta și pentru că nu fac demersuri şi nu depun eforturi. La capitolul ăsta sunt leneş și… nu știu, mă stânjeneşte postura celui care-și face lobby sieşi. Poate c-ar fi în interesul meu s-o fac, dar nu mă văd dând telefoane, rugându-mă de unul şi de altul, încercând să leg legături sau amiciții cu un agent sau cu un traducător.

Eu cred că ai și un pic de spaimă,  să-ți vezi cartea tradusă.

Nici vorbă, abia aștept să se întâmple. Dar, dacă s-ar putea, fără să fac eu ceva. Doar să mi se spună: „Vezi că a apărut în Croația, vezi că a apărut în Belgia.”. Mi-ar plăcea, recunosc fără ipocrizie. Dar nu s-a găsit nimeni care să facă munca asta în locul meu, care să facă pe pețitorul. Eu nu pot fi propriul meu pețitor. Nu-mi stă bine şi nu-mi place să-mi fac reclamă. Am avut și am în continuare niște sâmburi de speranță. Am fost la Lisabona în iunie, la Noaptea Literaturii Europene, și acolo Rui Zink, cu care am o relație foarte bună, mi-a spus că încearcă să obțină aprobarea unei edituri din Portugalia, care să traducă pentru piața portugheză Cu inima smulsă din piept. Eu cred că ar prinde, mai ales că în întâlnirile cu publicul din Lisabona (zece grupuri de cititori pe durata a şapte ore) am primit aproape ritualic întrebarea: „Cum de s-a nimerit ca un român să scrie despre Portugalia?” Și le-am explicat cum s-a nimerit. Așa că de plăcut mi-ar plăcea foarte mult, aș primi cu mare bucurie traducerea cărții. În Portugalia, dar nu numai. Indiferent unde. Şi dacă s-ar traduce în Serbia, și dacă s-ar traduce în Uruguay, ar fi la fel de bine. Dar deocamdată rămân 100% netradus.

Pasionat de sport, excelent traducător, scriitor cu priză la public, se pare că faci cam tot ce ți-ai dorit și totuși, care-ar fi pofta ce-ai poftit-o, neîmplinită încă?

Sunt multe, oho, multe de tot. Dar uite, aleg una: regretul că nu știu să cânt la niciun instrument. Asta mă macină destul de des.

Să știi că nu e târziu niciodată.

Mă tem că pentru mine e. Cred că mi-au anchilozat degetele. În plus, nici nu știu dacă mai pot, dacă mai am timpul și liniștea pentru aşa ceva.

Știi să conduci?

Nu, nu conduc și nu vreau să conduc, mă simt foarte bine ca om care merge cu metroul sau cu tramvaiul. Un alt regret e alimentar: nu pot să mănânc în continuare câte dulciuri aş vrea (adică foarte multe). Ce vrei, sunt bucurii și regrete de copil mare. Dar cred că marele regret e ăsta al instrumentului muzical. Mi-ar fi plăcut mult să cânt ori la chitară, ori la pian, ori la vioară. La unul dintre astea trei. Cred până la urmă că la chitară mi-ar fi plăcut cel mai mult.

Pe vremea lui Ceaușescu nici nu se dădea foarte multă atenție educației muzicale.

E adevărat, dar uite, am făcut o jumătate de oră de muzică din care n-am înțeles nimic. Chiar aşa, o jumătate de oră. Şi n-am înţeles nimic pentru că nu eram atent. Şi nu eram atent fiindcă mă fascina profesorul. Era unul dintre oamenii care cântau la Cenaclul Flacăra, Mircea Bodolan.  Locuiam destul de aproape de el și odată cineva, nu mai știu cine, mi-a făcut intrarea la Mircea Bodolan, care cred că mi-a arătat un acord sau două, ceva de genul ăsta, dar cred că și-a dat și el seama că nu eram atent. Mă uitam la el ca la un mic zeu de uz personal. Îmi aduc aminte că Bodolan cânta Rănitul dintre linii, piesa a fost şi pe coloana sonoră a unui film românesc de război. Era un tânăr foarte frumos, cel puţin în ochii mei, şi avea o voce specială, care pe mine unul mă încânta…

Mulțumesc tare mult pentru dialog. Mi-a plăcut mult!

Mă bucur! 🙂