Conversații cu Mario Vargas Llosa

Profesorul Rubén Gallo l-a cunoscut pe Mario Vargas Llosa în 2007, la Princeton, unde cunoscutul scriitor peruan și-a fascinat de-a dreptul publicul în timpul unei întâlniri cu echipa de marketing care se ocupa, atunci, cu publicarea cărții sale de eseuri despre Mizerabilii lui Hugo. Ulterior acestei întâlniri, în calitate de director al Programului de Studii Latino-americane din cadrul Universității Princeton, Rubén Gallo a coordonat un proiect și l-a invitat pe Llosa să stea trei semestre și să țină seminarii despre eseurile lui Borges și despre romanul latino-american, în toamna anului 2010. Pe când era la Princeton, în calitate de profesor invitat, Mario Vargas Llosa primește Premiul Nobel pentru Literatură, iar profesorul Gallo își amintește agitația acelor zile, ziariștii, interviurile, dar mai ales un Llosa impecabil vestimentar, calm și surâzător.

După acordarea prestigiosului premiu, colaborarea cu Princeton continuă, iar în iulie 2014, Universitatea îi acordă scriitorului titlul de „doctor honoris causa”. În 2015, marele scriitor peruan a predat, alături de profesorul Rubén Gallo, un curs despre literatură și politică, timp de un semestru. Un semestru care, își amintește Gallo, „a trecut în zbor”. Toți – studenți și profesori – erau fascinați de Mario, de ideile lui, de carisma și deschiderea spre dialog, spre polemică. Universitatea Princeton deținea deja „benzi cu ore întregi de înregistrări, referate ale studenților, însemnări despre tot ce se făcuse la seminar.” O întreagă arhivă, se pare, căci Universitatea cumpărase corespondența, manuscrisele romanelor etc., în jur de 362 de fișiere.

Cartea de față, Conversație la Princeton cu Rubén Gallo (o parafrază după celebrul roman Conversație la Catedrala) s-a coagulat folosind toate aceste informații stocate în respectivele fișiere, dar mai ales ca efect covârșitor al scriitorului asupra tuturor celor care lucrau atunci la Princeton și care au resimțit din plin plecarea acestuia:

„Ca întotdeauna, plecarea lui Mario a lăsat un mare gol la Princeton. Ne era dor de pasiunea lui pentru literatură și pentru idei, de prezența lui strălucitoare, de angajamentul lui politic, de căldura și buna lui dispoziție” (Introducere: Mario Vargas Llosa la Princeton, Rubén Gallo, pagina 16).

Structura cărții (traduse la noi, în limba română, de către Tudora Șandru – Mehedinți) se bazează pe formula accesibilă și extrem de percutantă la publicul cititor a dialogurilor pe câteva teme de actualitate în orice timp și în orice spațiu: teoriile despre roman, jurnalismul și literatura, terorismul și implicațiile acestuia în secolul XXI.

Incitante și substanțiale sunt mai cu seamă capitolele în care dialogurile dintre cei doi cărturari au în centrul lor date și comentarii despre procesul de elaborare a unor romane de referință din opera lui Vargas Llosa: Conversație la Catedrala, Istoria lui Mayta, Cine l-a ucis pe Palomino Molero?, Peștele în apă și Sărbătoarea Țapului.

Parcurgând cartea, cititorului îi este ușor să recunoască și să aprecieze ca atare cele trei dimensiuni sau mai bine zis perspective care stau la baza acesteia: aceea a scriitorului care acceptă provocarea de a devoala elemente din laboratorul său de creație; aceea a profesorului Rubén Gallo, care a predat alături de scriitor și care ulterior analizează cu atenție materialul arhivat; indirect, perspectiva studenților prezenți timp de un semestru la cursul celebrului invitat, perspectivă pe care Rubén Gallo a inserat-o abil în substanța întrebărilor adresate.

Volumul se deschide cu teoriile despre roman, întrebările și răspunsurile trecând astfel în revistă aspecte care au legătură cu realismul socialist, dar și cu efectele boom-ului, cu inevitabilele consecințe asupra literaturii ale marilor evenimente politice ale secolului trecut. La afirmația conform căreia mai mulți istorici ar fi susținut că romanul este „un gen burghez”, Llosa consideră că se cade astfel în păcatul unei schematizări în ceea ce privește complexitatea romanului (analizat ca gen, nu ca specie literară) și că, de fapt, apariția și evoluția romanului sunt direct legate de oraș, nu reprezintă o emanație a burgheziei ca și clasă nouă, revoluționară. Mai mult, Llosa crede că ruralitatea este un mediu prielnic promovării poeziei, iar orașul – prozei. Se face legătura inclusiv cu scrierea și receptarea romanului în Evul mediu, când era socotit „un gen popular”, căci romanele se adresau unui public mai larg decât cel exclusivist (elitist) din cazul poeziei.

O altă teorie despre roman este strâns legată de Sartre și de le nouveau roman. Llosa recunoaște că, în anii tinereții îndeosebi, s-a identificat cu tezele existențialiste ale scriitorului francez. Întrebat de ce, Llosa consideră că perioada interbelică a născut inevitabil „o literatură puternic angajată politic” în toată Europa, dar în mod special în Peru. La vremea respectivă, un Camus și un Sartre considerau – în opoziție cu realismul socialist – că literatura nu trebuie să aibă nici valențe sau efecte pedagogice și să nu devină nici instrument de propagandă politică, în caz contrar fiind puse în pericol trăsături esențiale precum creativitatea, originalitatea și plăcerea estetică. Sartre subliniază, de asemenea, că rolul literaturii, pe lângă cel fundamental (plăcerea estetică), este și acela de a face publicul să conștientizeze paleta largă a problematicii sociale prin intermediul unei „istorii mișcătoare”, prin apelul constant la emoții, sentimente, pasiuni. Tezele sartriene erau teribil de seducătoare, înțelegem, în contextul social-politic și artistic din secolul anterior, iar Llosa nu se sfiește să detalieze această fascinație.

O altă etapă, inclusiv teoretică, în istoria romanului, la finele primei jumătăți de secol XX, este reprezentată de apariția „noului roman” (Robbe-Grillet), care se potrivește angajării literaturii în politică și în problemele sociale ale epocii, declarând imperativ că literatura este artă în esențialitatea ei. Ia naștere astfel o mișcare experimentală, în care accentul se mută radical de la fond spre structurile narative, spre formule estetice îndrăznețe, o atenție deosebită dându-se astfel în special limbajului artistic.

Profesorul Gallo constată, în urma acestei „călătorii” prin istoria romanului, că nici ansamblurile epice sartriene și nici produsele noului roman francez nu au supraviețuit probei timpului. Llosa nuanțează răspunsul și crede că marile cărți rezistă prin capacitatea lor de a provoca o lectură în chei multiple (în acest sens, dă exemplul romanului Don Quijote, citit inițial ca o carte umoristică, frivolă la vremea apariției, ulterior ca roman clasic, cu o problematică gravă). Cărțile mari rezistă, așadar, pentru că ele pot reflecta, dincolo de localism și de pitoresc, „anumite caracteristici ale genului uman cu care se pot identifica oamenii din culturi diferite” (pagina 25). În linia unor astfel de cărți, Llosa îi citează, ca scriitori, pe Faulkner, Hugo, Tolstoi, Dostoievski.

În ceea ce privește literatura și Revoluția Cubaneză sau romanele boom-ului, ideea dezvoltată de Llosa este aceea că scriitorii latino-americani (Julio Cortazar, Alejo Charpentier, Carlos Fuentes, Roa Bastos, Jorge Luis Borges) constituie o generație care a trăit în străinătate, contaminându-se în chip fericit de experimentele literare din țările în care s-au refugiat; sunt scriitori cosmopoliți, literatura lor este una „mai puțin provincială”, rezistentă la proba timpului. Destui dintre acești scriitori au văzut în Revoluția Cubaneză un prilej de a reface legătura cu țările de origine și o mișcare pentru democrație și pentru reforme (Llosa aduce în discuție, aici, cazul lui Julio Cortazar). Este evidentă, într-un astfel de context, legătura strânsă dintre literatură și politică, iar Llosa nu ezită să descrie entuziasmul cu care s-a apropiat în 1953, de pildă, de mișcarea comunistă din Peru, apoi cum s-a identificat cu Mișcarea 26 Iulie, cu Fidel Castro și ceilalți „bărboși” despre care credea, în idealismul anilor tineri, că se vor detașa de dogmatic și astfel vor permite necondiționat „disidența și libertatea”. Insistă, de asemenea, că Revoluția Cubaneză nu s-a născut din comunism, ci din Mișcarea 26 Iulie, iar tinerii de atunci nu erau nici comuniști, nici antiimperialiști. Pur și simplu, „eroismul romantic” al figurilor bărboase a cucerit, atunci, lumea…

Detașarea de revoluționarii cubanezi a venit, în cazul lui Llosa, după deziluzii repetate. A devenit „critic” față de aceștia și de așa-zisa lor revoluție: lagărele de concentrare pentru homosexuali, îngrădirea libertății presei, marginalizarea scriitorilor care luau atitudine tranșantă față de aceste abuzuri, toate acestea l-au determinat treptat să ia distanța necesară.

Jurnalism și literatură. Jurnalismul și viața boemă.

Jurnalismul și cenzura.

Este unul dintre cele mai interesante capitole ale cărții de față, având în vedere atât faptul că activitatea de jurnalist a scriitorului a dublat mereu activitatea sa literară, cât și existența unor personaje-jurnaliști în cel puțin două dintre romanele sale, respectiv Conversație la Catedrala și Peștele în apă.

Întrebat ce a reprezentat jurnalismul în viața și în cariera sa, Llosa simte nevoia inițial să facă necesară distincția dintre ficțiune și reportajul jurnalistic. Evidențiază, de fapt, ceea ce se știe deja: jurnalistul este obligat întotdeauna să respecte adevărul (căutându-l cu obstinație și înfățișându-l „într-o manieră atractivă”), în timp ce scriitorul îl poate eluda oricând:

„Când scrii literatură de ficțiune, ai libertatea să nesocotești realitatea, să o schimbi profund, pe când un reportaj jurnalistic este valoros prin reflectarea realității” (pagina 39).

Ficțiunea „are valoare în sine”, nu depinde de alți factori, „succesul sau eșecul ei depind de ea însăși și nu de reflectarea realității” (pagina 39).

Pentru Llosa, jurnalismul a fost important deoarece, practicându-l și cercetând, și-a descoperit țara, realitățile ei social-politice nevralgice. Una dintre iluziile scriitorului peruan a fost, multă vreme, aceea că se poate trăi din jurnalism continuând să scrii literatură, că acestea două sunt complementare. Crescând în Peru, într-o perioadă de dictatură, Llosa opinează că jurnalismul era unul dintre principalele instrumente la „îndemâna guvernului pentru a manipula realitatea pentru a ne face să credem că trăim într-o lume perfectă” (paginile 41-42).

Despre boema jurnaliștilor și despre cenzură, Mario Vargas Llosa vorbește fără ocolișuri, personal declarându-se scriitor și jurnalist, refuzând imaginea aseptică a scriitorului retras „în turnul de fildeș” al literaturii.

În celelalte capitole ale cărții, dragi cititori, veți întâlni un Mario Vargas Llosa care dezvăluie multe dintre elementele care au stat la baza a cinci dintre textele sale foarte cunoscute, de la scriitori care l-au influențat și până la căutarea unei forme, a unor formule estetice care să îmbrace potrivit ideile, acțiunea și personajele emblematice din aceste texte de referință.

Așa s-a conturat această extraordinară carte cu și despre Mario Vargas Llosa, „mărturie a ceasurilor petrecute stând de vorbă cu studenții despre literatură și politică. Este totodată și o modalitate de a face ca prezența lui Mario să fie în continuare simțită la Princeton și în lume” (Ruben Gallo, pagina 16).

Conversație la Princeton cu Rubén Gallo de Mario Vargas Llosa