APARIȚII NOI – Fragment din „Buddha” de Karen Armstrong (Editura Nemira)

Traducere: Carmen Neacșu

Bio autor:

Karen Armstrong (n. 1944) este autoarea a numeroase cărți de religie comparată în care studiază conexiunile dintre iudaism, creștinism și islam, fiind preocupată de modurile subtile în care aceste religii au influențat istoria omenirii.

Începând din 1962, a fost timp de șapte ani călugăriță în comunitatea religioasă catolică The Society of the Holy Child Jesus, după care a studiat literatura la St. Anne College din Oxford. Între 1976 și 1982, a predat literatura engleză la o școală de fete, iar ulterior s-a dedicat exclusiv scrisului.

A debutat cu două cărți autobiografice, Through the Narrow Gate (1982) și Beginning the World (1983), însă a devenit cunoscută datorită cărților ei de istoria religiilor, printre care se numără The History of God (1993; Istoria lui Dumnezeu, Nemira, 2011), Jerusalem: One City Three Faiths (1996), The Battle for God: Fundamentalism in Judaism, Christianity and Islam (2000) și A Short History of Myth (2005; O scurtă istorie a mitului, Nemira, 2022).

*****************

Fragment

Legendele afirmă că Gotama și-a petrecut copilăria într-o stare ca de adormire, împiedicat să cunoască acea suferință care, doar ea, ne poate aduce la maturizare spirituală, dar mai târziu în viață și-a amintit că existase în copilărie un moment care-l făcuse să întrevadă un alt mod de a fi. Tatăl său îl dusese să vadă aratul ceremonios al câmpurilor înainte de însămânțarea pentru recolta de anul viitor. Toți bărbații din sate și comune luau parte la acest eveniment anual, așa că Suddhodana își lă­sase fiul micuț în grija doicilor, la umbra unui arbore jambu, în timp ce el s-a dus să lucreze. Însă doicile s-au hotărât să meargă și să privească și ele aratul, iar Gotama, rămas singur, s-a ridicat în fund. Într-una dintre versiunile acestei povești, ni se spune că, atunci când s-a uitat la câmpul care era arat, a observat că iarba tânără fusese smulsă din rădăcini și că insectele și ouăle pe care acestea le depuseseră în iarba aceea fuseseră distruse. Băiețelul s-a uitat lung la carnagiul acela și a simțit o mâhnire stranie, ca și cum propriile lui rude ar fi fost ucise.

 Dar era o zi fru­moasă, și un sentiment de bucurie pură i-a apărut spontan în inimă. Cu toții am trăit astfel de momente, care vin pe neașteptate și fără niciun efort din partea noastră. Într-adevăr, de îndată ce începem să reflectăm la fericirea noastră, să ne întrebăm de ce suntem atât de bucuroși și să devenim conștienți de noi, experiența dispare. Când aducem sinele în toată această poveste, bucuria aceea nepremeditată nu mai are cum să dureze: e în esență un moment de extaz, o bucurie mare care ne duce cu ea afară din corp și dincolo de temnița propriului nostru egocentrism. Un astfel de exstasis, cuvânt care înseamnă literalmente „a sta afară din

sine însuși“, nu are nimic de-a face cu poftele și lăcomia care caracteri­zează într-o măsură atât de mare viața noastră în starea de veghe. După cum reflecta Gotama mai târziu, el „exista separat de obiectele care tre­zesc tanhā“. Copilul fusese transportat afară din el însuși într-un mo­ment de compasiune spontană, când permisese durerii unor creaturi care nu aveau nimic de-a face cu el în mod personal să îi străpungă inima. Acest val de empatie fără urmă de egoism îi procurase un mo­ment de eliberare spirituală.

Instinctiv, băiatul și-a venit în fire și s-a așezat în postura āsana, cu spatele drept și picioarele încrucișate. Yoghin înnăscut, el a intrat în prima jhāna, o transă în care cel care meditează simte o fericire calmă, dar e totuși capabil să gândească și să reflecteze. Nimeni nu-l învățase tehnicile yoga, dar, pentru câteva clipe, copilul a simțit cum ar fi să-și lase egoul în urmă. Comentariul ne spune că lumea naturală a recunos­cut potențialul spiritual al tânărului Gotama. Pe măsură ce orele tre­ceau, umbrele celorlalți pomi s-au mișcat, dar nu și umbra arbustului sub care era așezat el, aceasta continuând să-l apere pe băiat de soarele arzător. Când s-au întors, doicile au fost uluite de miracolul care avusese loc și l-au chemat pe Suddhodana, care s-a înclinat plin de respect în fața băiețelului. Aceste din urmă elemente sunt, fără îndoială, fictive, dar povestea transei, fie ea adevăr istoric sau nu, e importantă în legenda pāli și se spune că a jucat un rol crucial în iluminarea lui Gotama.

Mulți ani mai târziu, chiar după ce a strigat, cu un amestec de opti­mism și disperare, „Sunt sigur că trebuie să mai existe o altă cale de a atinge iluminarea!“, Gotama și-a adus aminte de această experiență din copilărie. În acel moment – din nou, în mod nepremeditat și necăutat – amintirea extazului din copilărie s-a ridicat la suprafața minții lui. Emaciat, epuizat și periculos de bolnav, Gotama și-a amintit de „umbra răcoroasă a arborelui jambu“.

Fișă tehnică