Constelațiile nu au spațiu suficient pentru suferințele noastre

Ador să merg la spectacole de genul acesta. Grele ca subiect, care te răscolesc pe interior până te dau peste cap total, care te provoacă să cauți răspunsuri și soluții și nu-ți cer doar simple reacții. Este adevărat că nici n-aș putea să merg de trei ori pe săptămână la astfel de reprezentații. Aș înnebuni în mod sigur, sau, varianta mai convenabilă, aș trece pe pilot automat și n-aș mai internaliza nimic. Un text cum este Constelații de Nick Paine îmi oferă ceva mai mult decât textele lui Shakespeare sau Cehov, de care voi fi veșnic îndrăgostită, să ne înțelegem. Aici, în Constelații, trec dincolo de convenția teatrală și intru în poveste pe de-a-ntregul, ba chiar și cu bocancii, că așa se întâmplă când te simți brutalizată. Și o să-mi explic această afirmație, dar până atunci va trebui să fac un mic ocol.

Negarea (care uneori vine la pachet cu izolarea, depinde de persoană), furia, negocierea, depresia și acceptarea sunt cele cinci faze prin care trece orice persoană care află că este bolnavă grav și/sau că are o boală cronică sau cu risc letal major. Nimeni, dar nimeni dintre noi nu sare peste una dintre etape, diferențele apar la nivel de durată și, uneori, de inversare a unei etape cu alta; cert e că acest ciclu începe cu negarea și se încheie cu acceptarea, invariabil. Ce mă interesează pe mine, ca om, este cât de mult putem învăța din tot acest proces, fie că-l trăim noi înșine, fie că-l observăm la cei din jurul nostru. Și, din păcate, nu prea reușim să învățăm multe. Poate și pentru că sensibilitatea ne domină în continuare constituția, poate și pentru că nu reușim să trecem peste un prag al fricii sau al blocării în noi înșine, sau, cel mai probabil din punctul meu de vedere, nu cred că suntem încă pregătiți mental să acceptăm ceea ce aflăm despre noi. E o chestiune extrem de delicată autocunoașterea și, după cum bine știți, unii dintre noi nu se cunosc nici măcar 15%.

Despre toate acestea este vorba în Constelații. Și despre încă ceva. Toate aceste interogații au drept background/fundal o relație de dragoste dintre un el și o ea. Că așa e în viață: când vrem să ne complicăm singuri existența, ne îndrăgostim. O să râdeți aici, știu eu sigur, dar asta îmi și doresc. Ca să mai îndulcesc un pic din tonul destul de grav al subiectului cronicii. Marianne și Roland sunt, pe rând, la fiecare moment important din construcția relației dintre ei, persoană dominată, respectiv dominatoare. De aceea veți vedea recompusă aceeași scenă din trei unghiuri diferite, pentru că ei schimbă inclusiv tipologia personajelor; ba sunt calzi, ingenui, ba sunt grosolani, agresivi; ba sunt în căutare de răspunsuri, ba resping aproape tot ce le vine pe cale rațională etc. Alternanța asta de roluri pentru aceași scenă te obligă să privești, să internalizezi, să te recunoști în personaj, să te implici și, mai ales, să te izbești cu cruzime de realitate. Este greu de egalat nivelul jocului pe care-l fac cei doi pe scena de la ACT. Aproape că o bănuiești de schizofrenie pe Ana Ularu când vezi cu ce viteză uluitoare schimbă stările și-și asumă dispozițiile afective impuse de faza bolii care o macină sau de faza în care este relația cu partenerul ei.

Ținute all black, mai puțin eșarfa ei, care capătă diferite roluri de-a lungul reprezentației. Până și farfuriile din care ar trebui să mănânce, la un moment dat, sunt negre. Lumini discrete vin dinspre spoturile de lumină plasate strategic, fie în spatele scenei, fie sunt purtate în scenă de Marianne (candela pe post de veioză de noapte). Dar avem și spoturi de lumină mai agresive, țintite și venite sub diferite unghiuri în scenă, doar pentru a accentua duritatea unui anumit moment. Schimbul de replici dintre cei doi se face fără niciun fundal sonor, muzica fiind doar element de legăură între diferitele momente/scene. Și e o muzică excelent aleasă, care potențează bine gravitatea fiecărui moment. Ce să mai spun de vocea lui Björk din final, care te conduce până ieși din sală. Mișcările lor sunt fie fracturate, sacadate, repezite sau nu, fie extrem de lente la început și la final. Exact cum trebuie – diferitele etape ale vieții pot fi decupate prin intermediul acestor gesturi și, studiind omul, îți dai seama cam în ce fază este.

Și n-am spus nimic despre adevăratul subiect al piesei, care se află dincolo de toate cele scrise aici. O să fac o excepție de această dată și nu o să vi-l povestesc. Pentru că trebuie să mergeți să vedeți spectacolul. O, da, tocmai ce mi-am adus aminte că a fost selectat în FNT 2018, pe bună dreptate. Ana Ularu și Radu Iacoban dau tot ce e mai bun din ei pe scenă, efectul fiind că din sală, în ultima jumătate de oră se aud plânsete și foșnet de batiste frământate în mâini. E imposibil să nu ai asemenea reacții din partea spectatorilor; am văzut fețe împietrite, oameni gândindu-se altfel la dramele prin care trec sau au trecut cunoscuți și/sau apropiați de-ai lor; am văzut oameni schimbați. Și asta contează cel mai mult.

Pentru mine Constelații a însemnat final de stagiune 2017 – 2018. Un spectacol amânat de vreo trei ori, dar văzut la timpul lui. Și mă bucur că Ana Și Radu mi-au arătat că teatrul chiar este una dintre cele șapte arte, pentru mine poate că prima dintre ele.

Spectacolul cuprins în „Selecția oficială a spectacolelor din Festivalul Național de Teatru 2018”