Confesiunile elitei comuniste. România 1944 – 1965: rivalități, represiuni, crime… Arhiva Alexandru Șiperco (volumul II)

Căderea regimului comunist din România, din decembrie 1989, a determinat, printre altele, restructurarea Academiei Române, prestigiosul for științific fiind un instrument extrem de eficient în instaurarea și menținerea monopolului ideologic comunist. Redimensionarea sistemului de valori ale societății românești postdecembriste a presupus și implicarea sine-qua-non a Academiei Române pe mai multe direcții, astfel încât aceasta să-și recâștige prestigiul științific grav afectat de subordonarea sa intereselor de partid. Procesul de reparație morală a cuprins, printre altele, și înființarea Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, în 1993, instituție componentă a Academiei, care are în derulare mai multe proiecte de cercetare științifică care necesită, înainte de toate, studierea documentelor din arhivele publice și personale cu privire la totalitarismul comunist. Lista volumelor publicate de Editura acestui institut s-a îmbogățit în 2015, în Colecția Documente, cu un prim volum dintr-o arhivă mai mult decât interesantă: cea a lui Alexandru Șiperco, membru al Partidului Comunist încă din primii ani de existență ai acestuia, cu multiple funcții pe parcursul regimului totalitar din România. De la început ne atrage atenția titlul: Confesiunile elitei comuniste, iar dacă răsfoim cuprinsul și capitolele, remarcăm o listă mai mult decât interesantă de nume, persoanele respective fiind intervievate de autor pe parcursul mai multor ani. În 2016 a fost publicat al doilea volum dintr-o serie de șapte, câte a anunțat coordonatorul seriei, Andrei Șiperco, unul dintre cinci copii ai autorului interviurilor.

Interviurile grupate în volumul al II – lea surprind prin asocierea unor nume pe care le corelăm imediat cu elita oficială a Partidului comunist – de exemplu Alexandru Drăghici sau Teohari Georgescu – și numele unor personalități artistice, despre care mult prea puțini știu astăzi că au fost susținătoare ale regimului, cum este și cazul actriței și profesoarei Beate Fredanov. Subiectivismul celor intervievați nu îl va împiedica pe cititor să înțeleagă mecanismele totalitarismului românesc, ba din contră! Evenimentele în care au fost angrenați cei intervievați se încadrează într-un interval de timp în care represiunea a dominat toate domeniile de activitate și a afectat inclusiv viața de familie. Evident că niciunul dintre membrii de partid cu care a discutat Alexandru Șiperco nu își asumă fățiș responsabilitatea pentru victimele închisorilor politice sau pentru lagărele de muncă forțată:

«Despre Canal am aflat apoi, – știam că deținuții lucrau.

Când Drăghici a fost ministru, au venit „parni” la mine de la C.G.M., ceva cu S.T.B., au fost duși la Miliție și bătuți (erau și femei acolo). Mi-au reclamat. Eu m-am dus la Drăghici. Gheorghiu i-a chemat pe toți, și l-a chemat și pe Drăghici. Eu au vorbit în fața lui Gheorghiu, iar Drăghici, supărat, a spus că va cerceta.» (p. 76)

Unul din firele roșii ale destăinuirilor elitei comuniste este faptul că își asumă o vină colectivă – a sistemului – dar niciunul nu își asumă vina proprie, ba mai mult, unii nici măcar nu consideră că se poate vorbi de vreo vină – fie colectivă, fie proprie. Valoarea acestei colecții este dată și de faptul că editorul nu a intervenit absolut deloc asupra textului (cu excepția unor corecturi gramaticale necesare), marcând corespunzător lacunele generate de textul indescifrabil sau de unele prescurtări pe care nu le-a putut corela cu alte expresii sau cu instituțiile existente. Este adevărat că unele „confesiuni” ne pot părea plictisitoare sau incoerente, dar ele reflectă nivelul de educație și cultură al respectivelor persoane și, totodată, putem observa efectele înregimentării în tiparele sistemului totalitar:

«Am pus muncitori ca directori, care erau izolați în conducere. Toți inginerii și personalul administrativ erau din „trecut”. Muncitorul „principial” director… Ei aflau zilele onomastice ale lui, soției și copiilor – cadouri, și-l cumpărau. Începeau ei înșiși să creadă că sunt prețuiți. Când am început să controlăm directorii noștri, constatăm că sunt cumpărați, discreditați, că se poate face cu ei totul. De ce în ilegalitate se făcea școală sau trimiteau în U.R.S.S. Cadrele care au trecut în ilegalitate sunt urmărite – U.R.S.S., Siguranță, după eliberare. Vigilență de tip sovietic.» (p. 322)

Citind mărturisirile Beatei Fredanov, înțelegem cât de incisivă și rapidă a fost înregimentarea în tiparele impuse de sovietici, cultura fiind un domeniu cheie, ce necesita o atenție specială. Sinceritatea actriței este surprinzătoare, ca un duș rece care te face să realizezi eficiența unor metode simple, dar gestionate atent:

«Eram exponentul de partid față de Bulandra. Aveam consilieri sovietici. În 1948 am jucat „Cumpăna” a Luciei Demetrius, care trata naționalizarea, care s-a rescris de cinci ori. Nu era piesă. Actorul Ion Manta, care juca pe comunist, a învățat textul de cinci ori. Liviu Ciulei m-a ironizat în ultimul hal că jucăm asemenea piesă. Dar ea era impusă de către Comitetul pentru Artă și socoteam că facem un mare serviciu.

În discuțiile cu Liviu, ca să-l determin să facă decorul, a trebuit să-i spun: „Și eu am citit pe Shakespeare și pe Goethe, dar trebuie să jucăm”. Faptul că am avut această atitudine față de Ciulei, se repercutează azi în atitudinea lui față de noi. Eram o oaie albă și nu-mi permiteam să mă ridic.» (p. 315 – 316)

Astfel ne putem explica instaurarea regimului comunist, dar avem răspunsul și la întrebarea cum de-a s-a putut menține mai bine de 40 de ani totalitarismul în România, deși după 1960 s-a distanțat treptat de tiparele impuse de sovietici, după cum transpare din confesiunile lui Teohari Georgescu sau Alexandru Drăghici, care au contribuit direct la luarea unor decizii la cel mai înalt nivel al partidului-stat. Așteptăm cu nerăbdare următoarele volume pentru a ne definitiva tabloul unui regim care, pentru tinerii născuți în ultima parte a decadei optzeciste, sau după 1990, pare un tablou suprarealist, tragic, utopic, dar care are printre personaje chiar părinții, unchii, mătușile, bunicii unora dintre ei.

Editura: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului