În fața unui public numeros, vineri, 3 februarie, la sala-amfiteatru a Colegiului Național „Vasile Alecsandri” din Galați, Mircea Cărtărescu și-a lansat cel mai recent roman al său, un adevărat best-seller, Theodoros. Așteptarea de aproape 10 ani a publicului gălățean a fost răsplătită pe deplin, grație în special prestației excepționale, impecabile artistic, dar și din punct de vedere al relației speciale pe care invitatul a stabilit-o cu cititorii săi. Evenimentul a fost de fapt un dialog între renumitul profesor gălățean Doru Căstăian și autorul celui mai bine vândut roman românesc din 2023, conform statisticilor.
Faptul că amfiteatrul celebrului colegiu a fost plin de tineri, însoțiți de părinți, bunici, profesori arată că Mircea Cărtărescu, deși nu este un scriitor facil, poate ajunge prin scrierile sale la nivelul înțelegerii unor categorii largi de cititori. Și mai există o explicație pentru care autorul Orbitorului, poate unul dintre cele mai bune romane scrise în ultima vreme, este atât de popular: nu există la niciun alt scriitor român o atât de perfectă suprapunere între lumea scriitorului și lumea personajelor din textele acestuia. În puține cazuri, și doar acolo unde este vorba de coeficient literar ridicat, existența scriitorului se prelungește, prin personajele sale, în narațiune. Despre această fuziune dintre existența, pe jumătate ficțională, pe jumătate reală, a lui Theodoros și cea a lui Mircea Cărtărescu, deci, implicit, și despre ce înseamnă literatura a fost vorba în dialogul de vineri seara dintre scriitorul Mircea Cărtărescu și profesorul Doru Căstăian. Cum s-a născut ideea romanului, cum s-a desfășurat incubația actului creator au fost marile întrebări la care publicul prezent a avut privilegiul de a primi răspunsuri direct de la scriitorul-vedetă. Mircea Cărtărescu a mărturisit chiar la debutul prezentării că de Theodoros se simte cel mai atașat, fiind poate primul roman adresat în totalitate publicului. De altfel, încrederea în cititor, manifestată prin sinceritatea prezentării și prin disponibilitatea permenentă la dialog, a fost darul pe care l-a oferit publicului cel mai titrat scriitor român în viață. Încă din momentul în care vorbea despre documentul care a stat la baza romanului (o scrisoare adresată, într-o limbă română splendidă, de scriitorul Ion Ghica lui Vasile Alecsandri) autorul lui Theodoros a aruncat vraja povestirii ce a prins ca într-o plasă magică publicul prezent.
Putem spune că la Galați Mircea Cărtărescu ne-a arătat ce înseamnă a fi un mare scriitor: acesta este, în primul rând, un excelent povestitor. Invitatul gălățenilor a părut a fi un fel de inițiat, un înțelept-șaman al scriitorilor, un medium al literelor. Și nu exagerăm cu nimic spunând asta; chiar autorul lui Theodoros a afirmat de mai multe ori ce relație deosebită, aproape mistică, are cu scrierile sale: acestea se metamorfozează în permanență, se unește efectiv cu minta și sângele scriitorului (ne amintim de minunatele pagini din Orbitor, în care asistăm „pe viu” la fuziunea perfectă dintre operă și autorul ei), păstrându-și totuși autonomia lor, realitatea lor, suprapunându-se deseori peste realitatea cotidiană a scriitorului, impunându-se uneori dincolo de voința celui care asistă la nașterea ființei literare. Ceea ce a vrut să ne transmită autorul a fost că ficțiunea literară nu suspendă lumea, ci o face mai…reală, în același sens pe care îl gândea și Salman Rushdie, atunci când afirma despre realismul magic al lui Garcia Marquez: „imaginația e folosită pentru a îmbogăți realitatea, nu pentru a evada din ea; extraordinarul are rădăcini adânci în real și de aceea poate folosi fantasticul pentru a crea metafore și imagini ale realului care ajung să pară mai reale decât realitatea, mai adevărate decât adevărul.” (în eseul „Gabo și cu mine”, din volumul Limbaje ale adevărului, Editura Polirom, Iași, 2022, p. 150). Aceasta este și impresia pe care ți-o lasă literatura lui Mircea Cărtărescu: mereu actuală, regăsită în pliurile existenței fiecărui cititor (de câte ori nu ni s-a părut că în Solenoid, de exemplu, autorul parcă ne rememorează momente din existența noastră, că suntem, într-un fel magic, și noi acolo, cu lumile noastre, așa cum scriitura lui Mircea Cărtărescu se regăsește, fractalic, în interstițiile lumii acesteia și chiar în mintea Creatorului), mai reală pentru cititor (și pentru autor) decât realitatea acestuia.
Așa cum afirmam și mai sus, Mircea Cărtărescu ne-a lăsat impresia că este un inițiat în literatură, că a găsit calea prin care poate să creeze magie din cuvânt. A comparat de câteva ori scriitorul cu un demiurg, dar unul pentru care creația nu este un moft, o joacă zeiască, ci o necesitate ontologică. Literatura este, după Cărtărescu, un act de creație a lumii, pe care scriitorul, ca adevăratul Demiurg, o contemplă și o vede ca fiind „bună”. Extraordinara și aparent șocanta mărturisire a autorului despre credința acestuia în transmigrația sufletelor ne-a amintit de un Hesse sau, mai aproape de fundamentele metempsihozei, de Pitagora sau de Empedocle, capabili, conform celor care i-au cunoscut, să-și amintească, cu precizie, încarnările anterioare. Scriitorul-șaman-inițiat Mircea Cărtărescu este aproape convins că într-una din viețile anterioare a fost navigator. De aici și (pre)cunoașterea în amănunt a vieții de navigator și de corsar. Scriitorul nu face altceva decât să-și activeze memoria inconștientului, să-și transgreseze viața, să străbată secolele personajelor sale, ca și cum ar fi eonii existenței sale de scriitor. Putem spune astfel că scriitorul transformă visele personajelor sale ce au o identitate atestată istoric în noua lor viață, cea din roman, după cum scriitorul își împlinește existența actuală reconstruind livresc identitatea personajelor sale, metamorfozând astfel scriitura într-o narațiune despre propria memorie și existență. Acesta este și semnul că ne aflăm în fața unui mare creator de literatură.
Mircea Cărtărescu a vorbit publicului și despre dialectica minunată dintre ficțiune și realitate, pe care o gândește aproximativ în aceeași manieră ca Borges ori Rushdie, așa cum am văzut. Cert este că ficționalizarea realității se produce concomitent cu creșterea coeficientului de real în proza lui Mircea Cărtărescu, iar impresia este că asistăm, chiar în fața noastră, la nașterea efectivă a unei entități livrești, parțial ficțională, parțial reală, dar care, odată ce apare în lume, devine independentă de carnea și de mintea scriitorului. Aceeași impresie o avem când citim Solenoid sau Orbitor: fiecare roman e multidimesional, e o entitate ce trăiește în mai multe dimensiuni deodată, trăgându-ne parcă și pe noi în texturile-vortexuri ale sale.
Interesant este că atunci când Mircea Cărtărescu vorbește despre inspirație, despre ceea ce scrie, înțelegi mai bine trăirile care te încearcă în calitate de cititor: realitățile romanului sunt construite atât pentru autor, cât și pentru cititor, astfel încât te regăsești pe tine într-unul dintre spațiile scriiturii.
Și totuși, așa cum a declarat și autorul, odată cu Theodoros Mircea Cărtărescu intră într-o nouă etapă literară, care coincide cu o altă ipostază a eu-lui auctorial: nu mai este vorba despre o autobiografie sau cel puțin, nu în aceeași măsură ca Orbitor, Solenoid sau Nostalgia. Theodoros este un personaj ce a prins viață în imaginația lui Mircea Cărtărescu, de aceea nu are aceeași relație identitară cu autorul, ca Mircea, personajul principal din Orbitor, ce reprezenta unul din mărcile identității sale. Dacă se poate spune că ipostazele lui Mircea sunt avatarurile celui care scrie despre Mircea (deși lumile în lumi nu sunt deloc atât de simple cum par atunci când încerci să le descrii), nu același lucru se poate spune despre Theodoros. Așa cum a mărturisit publicului, autorul noului roman a scăpat de tentația (obsesia, cum a numit-o) reflexiei eu-lui în oglinzile romanului. Și totuși, rămâne să ne gândim cine este de fapt Theodoros, pe cine simbolizează el, cum se raportează acesta la Mircea, de exemplu.
Frumusețea literaturii constă în diversitatea sa: aceasta este încă o idee cu care au rămas spectatorii gălățeni vineri seara. Chiar referințele la scriitori atât de diferiți, Flaubert, Dostoievski, Borges, Radu Vancu, Marguez, Garcia Llorca sau Goethe demonstrează din plin că diversitatea face din literatură o sursă inepuizabilă de creație și de frumos. Mircea Cărtărescu și-a câștigat cu siguranță locul în rândul marilor creatori ai ultimilor decenii, iar numerosele premii importante pe care le-a primit în ultimii ani, ca și traducerile în mai multe limbi ale romanelor sale sunt o consecință firească a recunoașterii valorii literare.
Dialogul cu publicul gălățean a fost cald, prietenos, Mircea Cărtărescu arătînd o vervă intelectuală și o spontaneitate dezarmante. Nu a existat întrebare la care să nu răspundă complet, inteligent și afectuos, fără nicio urmă de vedetism sau de ironie. (nici măcar atunci când a fost întrerupt de remarcile elevilor ușor plictisiți de aerul prea tare al înălțimilor literare ale autorului invitat). La final, scriitorul român a găsit resursele necesare să ofere autografe timp de mai bine de o oră publicului prezent în sală.
În concluzie, ne-am îmbogățit toți cei prezenți cu literatură de cea mai bună calitate, prezentată magistral de unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani, despre care putem spune că a ajuns, cu romanul Theodoros la apogeul carierei sale. Nu putem decât să ne bucurăm că există cititori pasionați ai lui Mircea Cărtărescu, un scriitor pentru care literatura este un mod de viață, pe care, în mod remarcabil, și-o prelungește, într-un fel, în lumea cititorului.
