Cercul magic al credinței – cercul magic al încrederii – „Flacăra albă, flacăra neagră (Dybbuk)” (regia David Zinder)

E tot mai complicat să aduci în scenă (fie ea concretă, a teatrului, sau generică, a cotidianului contemporan) tradiții și obiceiuri vechi, aproape uitate sau căzute în desuetitudine. Viteza cu care ne trăim viețile nu ne mai îngăduie să privim în trecut, așa devine posibilă dezrădăcinarea. De aceea și spectacolele care au ca subiect rituri și ritualuri vechi, care nu se mai practică astăzi, devin din ce în ce mai greu de pus în scenă, din cel puțin două motive: cercetarea/documentarea îndelungată și felul cum se raportează actorii la subiect. David Zinder reușește să convertească cele două avataruri în căi de cunoaștere și recunoaștere a valorii indubitabile a ceea ce făcea parte din firescul unor timpuri apuse și astfel să construiască punți între trecut și prezent.

Cubul scenei, de un alb nefiresc, brăzdat în partea de sus de fâșii de întuneric. Seamănă izbitor cu un spațiu concentraționar, cu o celulă. Da, e o celulă a vieții, regândită scenografic de tandemul regizor – scenograf, astfel încât într-un spațiu foarte limitat (se joacă în format studio pe scena mare) încap spectactorii și actorii din distribuție. Obiectele sunt reduse la minimum (câteva scaune mutate în funcție de centrul de acțiune), în schimb sunt înlocuite cu jocuri de lumini și cu deschideri în podea (gropi ale trecutului sau gropi propriu-zise, metafore ale destinelor uitate sau abandonate de o memorie a prezentului mai mult decât infidelă). În tot acest spațiu, ce seamănă când cu Zidul Plângerii – dar unul circular, care încorsetează vieților celor din comunitate -, când cu zidurile unui lagăr de exterminare ale evreilor, când cu zidurile unei închisori de drept comun, se desfășoară toată acțiunea. Una concentrată, cu viteză mare de succesiune a scenelor și polilor de interes, cu intrări și ieșiri din scenă a actorilor care se plimbă, dansează sau își fac rugăciunile sub ochii spectactorilor, la distanțe care devin necruțătoare – orice greșeală, orice tic sau lentoare devin fatale. Așa se naște nebunia, luarea în posesie a trupului ei, Lea cea care trebuia să se mărite conform tradiției și deciziei celor din comunitate. Un tandem uimitor cu Hanan, o gândire spațială a relației dintre Lea și Hanan cum rar ți-e dat să vezi; verticalitatea dintre duh și trup completată de o orizontalitate ordonată de ritualul respectat cu sfințenie fac ca toate să se așeze în scenă așa-cum-trebuie. Nimic din ceea ce se întâmplă acolo nu e la întâmplare, niciun pas al unuia sau altuia dintre protagoniști, nicio mutare de scaun. Dansurile ritualice, legănirile ritualice în timp ce sunt psalmodiate rugăciunile, vin să adauge tensiune și mai multă perindării prin scenă a ei, a celei posedată de dybbuk. David Zinder este evreu, așa că a gândit spectacolul prin descompunerea din interior a tot ceea ce înseamnă ritual (apartenența la neamul evreilor i-a permis acest lucru). De aceea exorcizarea devine firească, suportabilă și acceptată de către spectactori. E un act de înțelegere propus de regizor fără de care nimic din ceea ce numim convențional magia convenției (acordul tacit dintre spectactori și actori) nu are cum să se producă; așa ajunge Lea un simbol în sine, o purtătoare de sens. E foarte interesant și demn de studiat felul cum a gândit regizorul relația dintre scenă/loc și personaje – o relație mediată de canoane. El n-a făcut altceva decât să dezvolte subtil ideea de „totalitarism”, de fapt de bigotism. E o critică adusă celor care contestă valoarea unor tradiții valoroase în sine, aducătoare de ordine și pace; dar, la fel de bine este și o critică adusă celor care țin cu orice preț la canoane vechi, care devin inutile și intră în opoziție cu progresul ca atare. Exorcizarea ca practică religioasă există în fiecare cult monoteist; sunt cazuri de exorcizări care au făcut epocă, la fel și numele unora dintre exorciști, responsabili cu inițierea și derularea procesului în sine. Scena exorcizării ar fi putut deveni foarte ușor una oarecare, în care să fi primat doar jocul actriței, dar regizorul a preferat o mutare de accent; în toată scena aceea nu Lea este cea mai importantă, ci comunitatea, toți cei care au contribuit la posedare (ies păcatele trecutului la iveală), se adună, rând pe rând, în jurul ei. Zidurile au căzut de mult, sunt ruine și vestigii ale unui trecut din ce în ce mai îndepărtate, în pământ apar tot mai multe morminte/gropi, iar cercul roșu al înfierării devine evidență a unui prezent din ce în ce mai asumat. Dacă ne raportăm corect sau nu la cele întâmplate? Depinde din ce unghi vezi povestea, de aceea cred că nici plasarea spectactorilor în scenă nu e deloc întâmplătoare, apropierea dinre aceștia și personaje devenind factor decisiv al actului de înțelegere. Discursivitatea devine literă de lege din momentul în care există un continuum între faptele ce par fără nicio legătură între ele, dar au contribuit esențial la luarea în posesie a Leei de către dybbuk. Dar orice poveste de dragoste scoate la iveală întâmplări ascunde de ochii lumii și păcate grele ale strămoșilor.

Un spectacol metaforă, gândit și articulat fără rest de către un regizor care atunci, la momentul montării spectacolului (2002) lucra pentru prima dată cu o trupă de actori maghiari. O distribuție ca la carte, fără fisură, în care Imola Kézdi strălucește, iar Áron Dimény este în vârf de formă. Solul își găsește în Miklós Bács una dintre cele mai bune întruchipări posibile, părând că nu iese nicicând din scenă, că el dictează succesiunea de acțiuni, deși lucrurile nu stau deloc așa. Costume în alb și negru, cu croiuri minimaliste, simple, rochii și haine lipsite de orice ornament vestimentar. Austeritate voit a fi atemporală, căci s-a păstrat astfel doar esența – spectactorul își dă seama încă de la prima rugăciune (din primele scene) că e vorba de o comunitate de evrei. Muzica adaugă efect și dă contur perfect tensiunii din scena de exorcizare. Nimic în plus, nimic în minus. Toate la locul lor, căci, nu-i așa, așa își face loc în viețile noastre tradiția.

Spectacol văzut în regim online – mai 2020