„Catemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea” – o analiză

Ștefan Lemny este istoric român, specializat în istoria culturală a secolului al XVIII-lea, naturalizat în Franța. Lucrările istoricului sunt cercetări de istoria mentalităților și istorie culturală, cu un interes vădit pentru întregul spațiu românesc premodern și modern. Volumul Les Cantemir: l’aventure européenne d’une famille princière au XVIIIe siècle a fost tradus pentru prima dată în limba română în anul 2010, a doua ediție apărând în 2013, iar ediția a III-a revăzută a apărut în anul 2024, în traducerea Magdei Jeanrenaud, cu o prefață de Emmanuel Le Roy Ladurie, la Editura Polirom.

Cercetarea de față se constituie într-o dublă biografie, cea a domnitorului moldovean, Dimitrie Cantemir și a fiului său, Antioh Cantemir, cunoscut îndeosebi pentru activitatea diplomatică în Franța și Anglia, în secolul al XVIII-lea. Istoricul urmărește parcursul celor două personaje istorice, din anii copilăriei până la maturitate și finalul vieții, realizând o cercetare exhaustivă asupra activității lor politică, diplomatică și culturală, plasându-le în contextul timpului lor. Cartea este structurată în două părți, prima fiind destinată lui Dimitrie Cantemir și drumului său, întotdeauna anevoios, între Istanbul, Moldova și Sankt Petersburg, iar a doua parte îl are în centrul atenției pe Antioh Cantemir, al cărui drum îl poartă din Rusia în Occident, în plin secol al Crizei Orientale, al dinamicii relațiilor diplomatice, al ambițiilor marilor imperii de a-și dovedi supremația.

Dincolo de a fi o analiză faptică și cronologică, Cantemireștii este și un fin studiu al mentalităților, al ideilor care circulau în epocă, astfel reușind istoricul Lemny să realizeze un context necesar înțelegerii personalităților și felului lor de a acționa, tot timpul aflate la mijlocul influențelor politice și militare ale marilor puteri. Prin această capacitate de a așeza omul în epoca sa, istoricul obține o cercetare de mare importanță și relevanță. Sursele folosite de Ștefan Lemny sunt diferite: operele lui Dimitrie Cantemir, operele lui Antioh Cantemir, manuscrise, studii și documente, autorul dovedind o bună cunoaștere a limbilor străine moderne și clasice, supunând scrierile unei hermeneutici complexe.

Demersul istoricului vizează mai multe direcții de observare și expunere, de la ceea ce spune personajul despre el, felul în care este reflectat în epocă, lucrările pe care le scrie și, în cele din urmă, maniera în care a fost receptat în posteritate, până în zilele noastre. În Introducere, autorul justifică interesul pentru cele două personalități din familia Cantemir, pe care le și cuprinde în aceeași carte, prin faptul că deși se întâlnesc în viziunile epocii, deși sunt tată și fiu, Dimitrie și Antioh sunt și extrem de diferiți, atât prin formare, cât și prin parcurs, motiv pentru care lucrarea depășește granițele unei simple biografii:

De aici și ideea acestei lucrări, menită a îmbrățișa dintr-o singură privire cele două vieți și a restabili continuitatea dintre ele, fără însă a viza un demers exclusiv biografic […] ideea care ne-a însoțit de la un capăt la altul al lucrării a fost aceea de a folosi biografia ca pe un mijloc de a scoate în relief acele fațete ale vieții și operei celor doi cărturari care sunt importante din perspectiva apropierii culturale dintre mai multe regiuni legate de spațiul lor de origine (Imperiul Otoman, Moldova și Rusia) și dincolo de acesta, pentru Europa intelectuală a secolului al XVIII-lea.

Moldova celei de-a doua jumătăți a secolului al XVII-lea este un spațiu istoric aflat la confluența a două mari imperii vecine, Imperiul Otoman, care joacă și rolul puterii suzerane, precum și Imperiul Rus a cărui afirmare expansionistă începe să se simtă din ce în ce mai accentuat. În acest context, se conturează familia Cantemir, al cărei întemeietor este considerat Constantin Cantemir, care avea să ocupe tronul la senectute după o lungă carieră militară, ca stegar, mercenar, iar între anii 1685 și 1693, domnitor. Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, aparține mai degrabă prototipului cavaleresc, războinic, întruchipând idealul domnitorului războinic, în contrast cu fiul său, Dimitrie, tipul domnitorului cărturar. În construirea carierei sale politice, viitorul domnitor moldovean este interesat în a-și construi rădăcini puternice, care să fie adaptate vremurilor, revendicându-se de la Tamerlan, deși în Occident se fac auzite ecourile rădăcinilor grecești ale neamului Cantemir. Cu toate că agreează această origine a familiei sale, Dimitrie Cantemir avea să fie un neobosit susținător al latinității poporului român, cu atât mai mult în lucrarea Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor. Odată cu sfârșitul domniei tatălui său, Dimitrie preia pentru prima dată frâiele puterii, în 1693, însă pentru scurt timp, o domnie de trei săptămâni, fiind înlocuit rapid de Constantin Duca.

Domnia sa din 1693 nu avea să dureze decât trei săptămâni. Dimitrie abia a avut timp să semneze, după protocoalele domnești, câteva documente. Înalta Poartă își face cunoscută prea curând decizia: refuză să recunoască numirea și-l trimite în loc pe Constantin Duca, un tânăr cam de aceeași vârstă, și cu același grad de instrucție, de altminteri și înrudit cu Cantemireștii, care se afla în acel moment în capitala otomană. Dimitrie este obligat să se resemneze. Escortat de emisarul sultanului, se vede constrâns să-și facă bagajele în mare grabă și să ia calea Istanbulului.

Pentru tânărul domn detronat avea să urmeze un exil pe malurile Bosforului, timp de 17 ani, nerenunțând niciodată la ideea de a reveni la tron. Deși, această lungă perioadă din Istanbul a fost receptată ca una extrem de grea, o perioadă de captivitate, cu toate acestea, prințul se bucură de atenție, de putere, mai mult, în tablourile epocii se identifică elementele orientale în vestimentația acestuia, într-un amestec de perspectivă cu cele occidentale, purtând și peruca franțuzească, dar și turbanul turcesc. Nici când ajunge la curtea țarului, Cantemir nu se dezice de obiceiurile căpătate în periplul otoman și nici de anumite elemente ale vestimentației. În această perioadă, tânărul Cantemir stabilește și o legătură matrimonială în Țara Românească, căsătorindu-se cu fiica domnitorului Șerban Cantacuzino (1678-1688), Casandra Cantacuzino, mama lui Antioh. Aflat la curtea sultanului, Dimitrie Cantemir se adaptează contextului istoric, stabilind primele legături și cu ambasada Rusiei, care avea să îl aducă în anii următori mai aproape de țarul Petru cel Mare.

A doua domnie a lui Dimitrie Cantemir, de 8 luni, între anii 1710-1711, este marcată de diplomația îndreptată spre Imperiul Rus, de Tratatul de la Luțk și Bătălia de la Stănilești, în urma acesteia, Cantemir fiind nevoit să ia definitiv calea exilului.

A doua domnie a lui Dimitrie nu va dura decât opt luni – prea puțin ca să lase vreo urmă în istorie. La prima vedere, domnia lui nu se deosebește de a celor care l-au precedat sau i-au urmat pe tron. Dar, dacă o analizăm cu mai multă atenție, opera politică realizată de domnitorul erudit și literat este surprinzătoare. Originalitatea ei decurge în primul rând din intențiile domnitorului, care ne duc cu gândul la practica domnească a unui ideolog, după formula lui Nicolae Iorga.

Istoricul Lemny conturează detaliat și latura cărturărească a domnitorului, exemplificând și analizând lucrările scrise de acesta, în etape diferite ale vieții sale. Divanul este prima lucrare a lui Cantemir, cea care marchează debutul său scriitoricesc în anul 1698, urmată de multe altele, scrise predominant în limba latină. Între 1704 și 1705, avea să scrie Istoria ieroglifică, considerată prima scriere laică după cronicile istorice – un roman de două ori pasionant. La curtea rusească, dincolo de a fi interesat de frâiele puterii, de a se menține în cercurile înalte ale palatului, Dimitrie se dedică cu obstinație culturii și educației fiilor săi, dintre care se remarcă Antioh. Acesta părăsește Moldova în primii ani ai copilăriei, construindu-și astfel o identitate rusească și nu moldovenească, românească. Dispune de o educație variată, fiind și militar, dar făcând și studii clasice. În anul 1723, părăsea Colegiul Capucinilor și, după moartea tatălui său, îi solicita personal țarului accesul de a pleca în Occident. La 22 de ani lua calea vestului Europei, spre Anglia, unde este nevoit să se adapteze noii lumi. Formarea lui Antioh și parcursul său sunt puternic marcate de Iluminism, cu atât mai mult cu cât el avea să ajungă în Occident în plină Epocă a Luminilor.

La plecarea în Anglia, Antioh, în vârstă de 22 de ani, scrisese deja vreo zece lucrări, ceea ce reprezenta în acea vreme un adevărat palmares și o realizare cu atât mai remarcabilă cu cât le redactase într-un timp relativ scurt, între 1725 și 1731.

În anul 1731, Antioh este numit ambasador în Anglia, având numai 22 de ani, fapt ce a atras atenția atât în epocă, cât și în posteritate. Era primul pas important pe drumul carierei de diplomat pe care o va realiza până la finalul vieții:

pe 30 martie 1732, Antioh își face intrarea în Londra. După o călătorie de trei luni, el descoperă acum splendoarea orașului, dar și îndatoririle ce-l așteaptă. Ne putem imagina curiozitatea stârnită de sosirea lui, curtenii care abia așteptau să-l cântărească din ochi pe tânărul căruia împărăteasa de la nord îi încredințase misiunea de a o reprezenta.

După anevoiosul drum britanic, Antioh ajunge la Paris, în anul 1738, parcursul său diplomatic fiind impresionant. În Franța, misiunea sa diplomatică este cu atât mai dificilă fiindu-i greu să se adapteze spațiului și oamenilor, deși va întreține o vastă corespondență cu marile personalități iluministe ale vremii – Voltaire, Montesquieu. Dincolo de realizările sau dificultățile diplomatice, Antioh are și o vastă activitate cărturărească, fiind traducător, poet, dispunând de una dintre cele mai vaste bibliotecii ale vremii. Omul de litere Antioh Cantemir este preocupat de satire, despre dicționare, considerându-se că

traducerile prezintă în activitatea literară a principelui aceeași importanță în perioada petrecută în Anglia și Franța ca și, odinioară, în Rusia: la cele patru traduceri realizate în țara natală se adaugă alte șapte, elaborate în cea de-a doua etapă a activității lui, dintre care două constituie continuarea unor lucrări începute în Rusia și încheiate în străinătate.

Antioh moare timpuriu, după o lungă boală și suferință, în anul 1744, nelăsând niciun moștenitor oficial. Astfel, secolul al XVIII-lea este marcat de personalitățile tatălui, Dimitrie, și fiului, Antioh Cantemir, a cărui preocupare constantă a fost îngrijirea operei tatălui său. Receptarea celor două personalități a fost diferită și revendicată în spații diferite. Istoricul susține că Dimitrie va intra în panteonul cultural românesc, iar Antioh în cel rusesc. În spațiul românesc, opera lui Dimitrie este readusă în atenție în prima jumătate a secolului al XIX-lea, continuându-se constant în anii următori. Antioh este considerat în spațiul rusesc înainte de toate poet, un poet satiric. Deși receptați diferit, tatăl și fiul au fost cuprinși exemplar în paginile cărții Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, o lucrare care expune biografiile a două personalități monumentale ale secolului luminilor.

Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea de Ștefan Lemny