La sfârșitul lunii septembrie, Craiova a fost pentru trei zile o capitală culturală mondială a Spiritului, sărbătorindu-se mai multe „chestiuni” arzătoare la ordinea zilei (de pildă, și Parcul Nicolae Romanescu, fost Bibescu, unul dintre cele mai mari și mai spectaculoase din întreaga lume, împlinind în acele zile 120 de ani de la deschidere!), subsemnatul fiind martor la inaugurarea Muzeului Cărții și Exilului Românesc, finalizându-se astfel proiectul „Valorificarea durabilă a monumentului istoric Casa Dianu”, prin crearea mai sus menționatului muzeu, graţie unei finanţări obţinute de Consiliul Judeţean Dolj, în cadrul Programului Operaţional Regional 2014-2020, rezultatul fiind, așadar, rodul unei munci de aproximativ zece ani, în care echipa condusă de managerul Lucian Dindirică, directorul Bibliotecii Județene „Alexandru și Aristia Aman”, realizând adevărate minuni.
Dincolo de seara festivă, transmisă în direct de TVR Craiova, au fost mai multe întâlniri cu prestigioși membri ai diasporei, lansări de carte și recitaluri (ale lui Carmen Firan, Andrei Codrescu, Adrian Sângeorzan, Theodor Damian, George Roca). Desigur, au fost invitați și scriitori, critici și istorici literari din țară, precum Stelian Tănase sau Nicolae Tzone, Mircea Platon, Emanuela Ilie, Robert Șerban, Al. Ovidiu Vintilă, Isabel Vintilă, Adrian Jicu și, desigur, deloc în ultimul rând, scriitorii, profesorii și publiciștii din Craiova, dintre care amintim pe Mihaela Albu, Gabriela Gherghișor, Elena Bălășanu, Nicolae Marinescu, Petrișor Militaru, Ionel Bușe, Nicolae Coande, Anca Șerban, Carmen Theo Făgețeanu, Tudor Nedelcea, Maria Dinu, Mihai Ciurea ș.a.
Una dintre cele mai emoționante întâlniri a fost cu Basarab Nicolescu, probabil primul, conform Legendei, care a avut ideea unui astfel de muzeu, prezent împreună cu soția sa, (în fotografia 1, cu aceasta, în stânga, dar și cu primul monograf al operei sale, ieșeanca Emanuela Ilie), în seara respectivă (pentru istorie, vineri, 29 septembrie, în grădina casei Dianu) omagiind oamenii exilului românesc și președintele C.J.Dolj, Cosmin Vasile, și primarul Craiovei, Lia Vasilescu, prin discursuri echilibrate, dar entuziaste, moderatorul deosebit de inspirat al serii fiind managerul Filarmonicii „Oltenia”, Ivona Stănculeasa. S-au acordat o serie de premii și distincții, unele speciale fiind prefațate de Ruxandra Vidu, președintele Academiei Româno-Americane de Arte și Științe.
Primarului Lia Olguţa Vasilescu, care a reluat oratoric în mai multe rânduri interogaţia „ce avem noi aici”, (pe lângă paranteza în care a elucidat de ce lui Lucian Dindirică nu i se atribuie, cel puțin deocamdată, alte atribuții, declarând că prin ceea ce a făcut, deja și-a împlinit într-un fel Destinul, și încă mai are de făcut istorie în domeniul cultural) i se poate răspunde: Aproape 40 de colecții!! Deocamdată!
Lucian Dindirică deplasându-se de numeroase ori în străinătate (Franța, S.U.A., par exemple; dar greul a fost mai degrabă în desișul birocrației românești), cu echipa sa, pentru procurarea și luarea în primire a donațiilor și colecțiilor, dintre care enumerăm Colecţia „Academician Basarab Nicolescu” (unul dintre inițiatorii proiectului, poate chiar primul: în foto 2); Colecţia „Leonid Mămăligă”; Colecţia „Arhiva «Cenaclului de la Neuilly»”; Colecţia „Arhiva «Asociaţiei Hyperion»”; Colecţia „Vintilă Horia”; Colecţia „Mircea Eliade”; Colecţia „Emil Cioran”; Colecţia „Mircea Milcovitch şi Maria Mesterou”; Colecţia „Andrei Şerban”; Colecţia „Paul Barbăneagră”; Colecţia „Corneliu Şerban Popa”; Colecţia „Cicerone Poghirc”; Colecţia „Andrei Codrescu”; Donaţia „Carmen Firan şi Adrian Sângeorzan”; Colecţia „Victor Cupşa”; Donaţia „Constantza Buzdugan”; Colecţia „Bujor Nedelcovici”; Colecţia „Cezar Vasiliu”; Donaţia „Institutul Român/ Biblioteca Română din Freiburg (fondată în 1949)”; Donaţia „Gabriel Badea-Păun”; Colecţia „Ileana şi Romulus Vulpescu”; Donaţia „Şerban Viorel şi Rodica Stănoiu”; Colecţia „Academician Dan Berindei”; Colecţia „Academician Dinu C. Giurescu”; Donaţia „Academician Ştefan Ştefănescu”; Donaţia „Valeriu Veliman”; Colecţia „George Banu”; Colecţia „Dumitru Milcoveanu”; Colecţia „Octav Calleya”; Donaţia „Horia-Dinu Nicolaescu”; Colecţia „Nicolas Adam”; Donaţia „Ion Deaconescu”; Colecţia „Aurora Cornu”; Colecţia „Miron Kiropol”; Colecţia „Grigore Arbore”; Colecţia „Theodor Damian”; Colecţia „Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (fondată în 1975 – California SUA)”; Colecţia „Memoria exilului românesc la Televiziunea Română”.
Lucian Dindirică și-a exprimat speranța că se vor înființa burse (aviz studenților și cercetătorilor) și iată ce-i așteaptă, pentru început: peste 60.000 cărţi, broşuri, publicaţii periodice, cataloage, peste 1.000 dosare care cuprind peste 50.000 manuscrise (scrisori, cărţi poştale, note personale, caiete de regie etc), peste 5.000 fotografii, peste 1.000 materiale audio video, aproximativ 80 partituri muzicale, peste 1500 obiecte de artă (sculpturi, statuete, tablouri, serigrafii, etc), peste 100 obiecte personale şi piese de mobilier.
Cum a spus universitarul Nicu Panea, prorector al Universității craiovene (foto 2, în centru; imagine de la lansarea volumului „Memoria Emigrației”, realizată de Florea Firan, lansată la inaugurare, Fl. Firan fiind în dreapta, la aproape 90 de ani; la stânga L. Dindirică) în tezaurul noului muzeu sunt materiale pentru sute de teze de doctorat.
„Memoria Emigrației” este una dintre primele cărți apărute în strânsă legătură cu fenomenul Muzeului, fiind precedată de „Cealaltă aceeași cultură. Studii despre exilul românesc” (Editura Universitaria, Craiova, 2021), coordonată de către același neobosit Lucian Dindirică, care a scris și introducerea, oarecum previzibil intitulată „O introducere în problematicile exilului cultural românesc”, din care se înțelege deja importanța muzeului, dar mai ales se inițiază reabilitarea sau, mai corect spus, stabilirea (și acceptarea) unei noi axiologii, prin integrarea „discursurilor exilului”, pentru o înțelegere în ansamblu a fenomenului cultural românesc deschis spre universalitate, fiind în ultimă instanță, și o pledoarie pentru un „conservatorism esențial, ce transcende modele ideologice, ce se regăsește în toate marile doctrine, asigurând fondul civilizațional al europeanului, fond cu deschidere universalistă” (p.17).
„Cartea de față este, în fond, fructul unor discuții în cinci pe marginea posibilităților de receptare a exilului și, nu în ultimul rând, despre cum a evoluat concepția noastră despre exil odată cu deschiderea noilor documente obținute din donații, cea mai mare parte dintre ele, și prin unele achiziții îndelung cântărite. Inclusiv acest gen de evaluare, pe care a trebuit să-l facem în vederea unor achiziții ne-a ridicat probleme de natură culturală, muzeală și teoretică, fiind cazuri concrete ce necesitau o argumentare.
Cultura exilului este un puzzle imens, pentru care nu este suficientă o singură perspectivă, fiindcă există mai multenivele de realitate, atât în sensul în care a teoretizat Basarab Nicolescu această viziune asupra lucrurilor, cât și din punct de vedere pur istoric, cultura română fiind efectiv scindată în mod artificial de comunism. Anularea acestei disjuncții s-a dovedit mai grea decât ar fi trebuit să fie în mod natural. Misiunea proiectului nostru fiind să contribuim la refacerea principalelor artere de comunicare dintre cele două, am dat prioritate opiniilor convergente, tratând nu cu indiferență părerile divergente, ci, din nou în siajul transdisciplinarității, prin «logica dinamică a contradictoriului», adică având în vedere în permanență o sinteză cât mai cuprinzătoare.
Revenind la modul în care ne putem raporta la cultura exilului, în întreaga sa complexitate, cred că un prim pas, ceea ce am și încercat să realizăm în concret, este expunerea muzeală – cu tot ce implică o astfel de practică. Al doilea pas va consta într-o serie de studii care să asigure înțelegerea materialului în fața căruia ne aflăm și, implicit, rafinarea modurilor de expunere. pentru acest lucru este nevoie, cum deja am sugerat, de o flexibilitate metodologică pe care, în fond, doar premisa terțului inclus ne-o oferă (…)”, logica acestui terț fiind „o logică a complexității și chiar, poate, logica sa privilegiată în măsura în care permite traversarea, într-o manieră coerentă, a diferitelor domenii de cunoaștere”… (p.11, cu trimitere către Basarab Nicolescu, Ce este realitatea? Reflecții în jurul operei lui St. Lupasco, Iași, Junimea, 2009)…
Și se începe cu studiul unui (încă) tânăr teolog, Mihai Ciurea, „De la exod la exil – o abordare teologică”, care cuprinde și un studiu de caz, „Vintilă Horia – o evaluare teologică” (Vintilă Horia fiind oarecum „personajul central” al cărții), poeții și istoricii literari Gabriel Nedelea și Silviu Gongonea contribuind cu „Arheologii ale exilului românesc postbelic”, respectiv „O privire asupra exilului literar românesc” (unde „procesul” tinereții lui Vintilă Horia poate fi adăugat dosarului lui Adrian Buzdugan din „Procesul lui Cioran”), cel din urmă studiu, dar nu cel de pe urmă fiind despre „Lingviști români din exil (1945-1989)”, autorul său fiind un lingvist, Matilda Breazu.
Dacă ar fi să identificăm un fir roșu al întregului demers cultural (atât al Muzeului în sine, cât și al cărții prezentate pe scurt aici), acesta ar fi conștientizarea importanței fenomenului, și acesta nu numai plecând de la un articol al Irinei Mavrodin (citat în „Cealaltă aceeași cultură”, p.74, articol din Secolul 20, nr.10-12/ 1997, 1-3/ 1998), intitulat „Atâta exil câtă conștiință a exilului”, de la care Gabriel Nedelea dezvoltă anumite idei:
„Organizarea socială din exil în jurul unor rețele specifice de principii și de bunuri simbolice, multe valide și pe piețele culturale ale țărilor de adopție, necesită, în primul rând, o abordare descriptiv-analitică prin intermediul mijloacelor metodologice și de limbaj ale istoriei sociale și prin cele ale istoriei ideilor. Din moment ce avem „atâta exil câtă conștiință a exilului”, trebuie să ținem cont, pe de o parte, de formele de rezistență la aculturație adoptate de protagoniștii români, aspect definitoriu (și autoimpus) pentru statutul de intelectual în exil, iar pe de altă parte, de gradele de sincronizare cu tendințele din arta și din cercetarea din culturile gazdă.”
Gabriel Nedelea îl citează aproape cu entuziasm pe Mircea Eliade, care îi scria lui Vintilă Horia în 1951:
„Dacă scăpăm până la urmă, dacă nu ne pierdem tăriile și răzbim din nou până la lumina suprafirească a Țării din eternitate – vom fi, asemenea exilatului Dante, cu adevărat niște inițiați. Cum prea bine o spui, condiția scriitorului desțărat e tragică și sterilizantă. Dar este și asta o încercare, o probă. Unii vor sucomba; mi-e teamă că cei mai mulți dintre noi. Dar vor fi și câțiva victorioși. Cât mi-e de drag Ovidiu, nu pe el îl vom lua de model, ci pe neclintitul Dante. Pe vrăjitor…” (p.73)
La urma urmelor, este vorba de „conștiința Țării din eternitate”, poate singura care va conta la posibila judecată de apoi a națiunilor și a indivizilor… Silviu Gongonea trage și el niște concluzii, apropo de cât și de atâta:
„Adevărul este unul simplu, de o evidență dureroasă: câți exilați, atâtea paradigme despre exil. În pofida universalității unor elemente care îl definesc, exilul este, înainte de toate, o aventură individuală, căci lupta se dă prin prisma unui tragism asumat personal și înțeles, în cele mai multe situații, ca experiență limită. Mircea Eliade sublinia rolul inițiatic al exilului și propunea soluții pentru transgresarea fertilă a lui. De aceea, mai mult decât «sedentarii», dezrădăcinatul percepe diferit alteritatea culturală și lingvistică în care caută să se integreze pentru a surprinde holist fascinația lumii în mișcare.” (p.171)
MIhai Ciurea are pasaje întregi, mai mult decât interesante, despre diferențele dintre exil și exod, cu accentul pe individ, respectiv grup, fascinante fiind rândurile despre creștini și scriitori, apropiați de aceeași conștientizare a exilului absolut. Este citat un anonim care scrie o scrisoare către Diognet la sfârșit de secol II d.Hr. („…creștinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume”): „Cu alte cuvinte, un creștin autentic este, în același timp, social și asocial, par excellence, pentru că în Dumnezeu și prin Dumnezeu găsește adevărata iubire și comuniune cu întreaga lume, dar și pentru că neagă lumea și lucrurile ei pentru a se (pre)da pe sine însuși lui Dumnezeu.” (cf. Georgios Mantzaridis, p.22)
Apelând și la citate din Richard Valantasis și Gabriel Chidu, se mai adaugă (sublinierea ne aparține; nota A.G.S.:
„O tensiune similară poate fi sesizată și în cazul celor exilați, în special a celor mai sensibili la trăirile interioare (e.g. teologi, literați, artiști etc.), pentru care exilul înseamnă atât o stare naturală, cât și «o nouă subiectivitate, relații sociale diferite și un univers simbolic alternativ». Aceasta deoarece el, scriitorul, percepe în mod accentuat un profund dezacord între făptură și lumea sa și chiar între făptură și el însuși. Înseși scrierile pot fi considerate o formă de exil, pentru că limba e folosită în general pentru a defini ce nu este prezent. Dar, în definitiv, aceasta este esența (sau, mai bine zis, motorul!) actului artistic: presentimentul acelei armonii care devine imposibil de atins, precum și încercările mereu eșuate de a ajunge la ea, «un exilat față de propria sa vocație, față de propria sa gândire pe care nu mai are cum să le exprime». In extremis, am putea spune că, întocmai precum creștinul, scriitorul este tot timpul și peste tot un exilat, care nu se simte nicăieri realmente acasă, un surghiunit la propriu și la figurat. (:::) În consecință, marele exil e trecerea în eshatologie, în lumea de dincolo, căci unde ești cu adevărat exilat dacă nu în «infernul» lipsei de identitate sau al rătăcirii prin locuri străine…” (pp.23-24)
Subliniam faptul că Vintilă Horia este unul dintre „personajele principale” ale cărții. Dar ar mai fi, după cum s-a observat, și Mircea Eliade, Andrei Codrescu (foto 3: subsemnatul, cu Andrei Codrescu, la inaugurarea Muzeului, a doua zi, 30 septembrie, la o masă rotundă) ș.a. „Lecția narativă despre poezie a lui Andrei Codrescu”, „predată” în finalul studiului lui Gabriel Nedelea, este antologică, fiind, de fapt, o analiză a ceea ce realiza Andrei Codrescu în „Lecția de poezie”, volumul apărut în anul 2014 la Curtea Veche Publishing, re-scriere, re-povestire a unui curs real ținut la o universitate americană:
„Dezamăgiți vor fi cei care se așteaptă să găsească (…) sfaturi, metode sau tehnici de creative writing. Nu despre asta este cartea, ci despre o plonjare narativă în spațiul poeziei, iar virtuozitatea scriitoricească prin care are loc acest salt este un motiv suficient pentru lecturarea ei. (…) Această pledoarie generoasă pentru poezie, făcută din vocație, poate fi citită ca roman, proză confesională, eseu, jurnal de bord etc. Cei sceptici vor găsi aici importante lucruri despre necesitatea poeziei, dar nu vreo piatră filosofală sau vreo formulă finală. Lecția de poezie este o carte cu tonus, care propune o formă readucerii poeziei în cotidian și, altfel spus, repoetizarea conștientă (subl.n.) și narativizarea continuă a realității.
Un prieten al lui Andrei Codrescu, Philip Herter, „credea nesmintit” că trebuie să citești cartea potrivită în locul potrivit”… (pp.115-116)
Ceea ce era de demonstrat, cu această la fel de generoasă pledoarie pentru… exil interior sau exterior!
Legenda celorlalte fotografii: instantanee de la inaugurare sau de la prima vizită, cu participanți sau cu exponate.
