Alergăm să prindem vise, să ne colorăm viețile frumos sau spre un loc de unde să privim de sus lumea. Alergăm spre ceilalți, niciodată spre noi înșine. Alergăm până la epuizare, alergăm ca să facem cursa vieții noastre, alergăm printre jaloane, peste garduri și până dincolo de limitele suportabilității fizice. Alergăm spre nicăieri sau pentru cauze nobile, dar niciodată pentru noi. Alergarea a devenit mijloc de supraviețuire în societatea contemporană – sunt tot mai multe curse de maraton, ultramaraton etc., tot mai mulți sportivi la startul acestora și tot mai mulți cei care și ajung la finish. Nu știu în ce măsură mai putem vorbi de mens sana in corpore sano, cred că mai degrabă putem vorbi de un soi de mimetism social, care se pliază perfect pe un marketing promovat până la modul agresiv prin intermediul mass-media. Puțini dintre cei aliniați la startul acestor curse reușesc să nu devină dependenți de aceste curse, cu alte cuvinte s-au înlocuit vechile și „clasicele” adicții cu o alta nouă: alergatul la nesfârșit, cursă după cursă, până la ultima suflare și ultimul strop de adrenalină.
Têtes d’affiche nu e despre cine merită locul întâi și nici despre lupta eternă dintre meritele personale, motivație (intrinsecă sau extrinsecă) și locul premiantului, ci despre nevoia de reîntoarcere la noi. Cele șase personaje, așezate pe cele trei laturi ale scenei își împart cu generozitate „locul faptei/faptelor”, încercând să ajungă, într-un fel sau altul, la ei înșiși. Dar pentru asta au drum lung de străbătut. Ca să-ți regăsești vocea, ca să-ți revizitezi Eul, trebuie să dai la o parte tot ceea ce te împiedică și te ține țintuit locului: oameni care se așează în mijlocul drumului tău, emoții prea puternice sau spaime devoratoare, straturi de haine care par tot mai strâmte, amintiri care te invadează, dar care nu-ți mai aparțin de mult. E un joc de putere aici, dus pe rând de către cei șase protagoniști, un joc din care pare că nu câștigă nimeni, în mod invididual, ci-l câștigă toți, împreună („toți pentru unul”). În momentul în care ei înțeleg asta, unul dintre ei este deja pierdut definitiv, moare, metaforic vorbind, sub ochii celorlalți.
Două fete și patru băieți – relațiile de putere dictează întotdeauna bunul mers al lucrurilor. Dar de data aceasta fetele chiar știu să facă opoziție serioasă, ba chiar se și impun. Așezate pe diagonala scenei, ele separă astfel două lumi total diferite, dar care împreună alcătuiesc universul uman – spațiul social, acolo unde eul este asimilat total de noi și spațiul intim, personal, acolo unde ne dezbrăcăm de orice și rămânem goi în fața conștiinței noastre. Numai că această dezbrăcare nu se face ușor și nici nu e la îndemâna tuturor. Dinamica spectacolului variază de la un moment la altul, în detrimentul ritmului câteodată, dar în favoarea conturării disputei dintre protagoniști. Momentele de grup alternează cu cele de solo, delimitarea scenei de sala de spectacol se face prin intermediul unei alergării accelerate a tuturor de jur-mprejurul scenei, scaunele pe care se află hainele și pe care se așează dansatorii atunci când prim-planul este asumat de unul dintre ei vin să marcheze și mai mult granița imaginară dintre putință și neputință. Pendularea continuă a personajelor între scaune și centrul scenei nu este obositoare, pe cât de provocatoare este pentru cei din sală. Aparent haotică, uneori agresivă, această mișcare continuă nu este deloc întâmplătoare, niciun pas nefiind făcut la întâmplare.
Posesori ai unor condiții fizice excelente, tehnicieni foarte buni, s-au coordonat până la cel mai mic detaliu (deși sunt multe momente în care s-ar fi putut desincroniza foarte ușor, ei bine, n-am sesizat nici măcar o singură abatere/slăbiciune în acest sens). Dar ce e cu adevărat interesant la spectacolul francezilor este faptul că expresivitatea corporală capătă noi valențe cu ajutorul alternării stilurilor de dans, pentru că fiecare dintre cei șase este specialist într-un anume stil. Culmea este că spectacolul este coerent, diversitatea aceasta devenind provocatoare pentru cei din sală și susținând ideea de cursă de afirmare a individualității.
Têtes d’affiche a atras admirația spectactorilor, actorii fiind răsplătiți cu aplauze îndelungi la final. Pe lângă cele spuse mai sus, care vin să confirme succesul la public, mai vreau să remarc ceva: niciunul dintre ei nu era vulgar, neglijent sau superficial; nu s-au relaxat nici măcar când stăteau pe scaune, în așteptarea următoarelor momente, n-au ieșit din rol nici măcar la finalul spectacolului. Corpuri atletice, dar foarte expresive, care devin adevărate mijloace pentru ideea centrală a spectacolului – ce trebuie să facem ca fiecare dintre noi să fim învingători măcar o dată în viață?
Festivalul Internațional de Teatru Nou Arad (10 – 19 mai 2019)
TÊTES D’AFFICHE
Coregrafia: Bouba Landrille Tchouda
Dramaturgia: Guy Boley
Light design: Fabrice Crouzet
Costumele: Claude Murgia
Producător: Cie Malka, Grenoble (Franța)
Co-producători: Château Rouge Annemasse, Centre chorégraphique national de Créteil et du Val-de-Marne, Compagnie Käfig, Centre chorégraphique national Ballet de Lorraine
Manifestare organizată în cadrul Sezonului România-Franța 2019
