Cronică scrisă de Cristian LUPEȘ (dirijor)

Directorul festivalului, Compozitorul Dan Dediu, ne anunță în deschiderea concertului, o surpriză invitându-i în scenă pe comisarii generali ai Sezonului România – Franța: Andrei Țărnea și Jean-Jacques Garnier. Aceștia ne dau detalii calitative și cantitative despre evenimentele sezonului bilateral, ne sugerează discret să ne întrebuințăm la alegerile Europarlamentare dar, de la Dan Dediu reținem mulțumiri pentru cei care au sprijinit organizarea festivalului și:

«Ediția din 2019 a festivalului ”„Săptămâna Internațională a Muzicii Noi” (19-26 mai) va pune accentul pe muzica franceză contemporană și pe promovarea tinerilor interpreți și compozitori români. Organizatorilor tradiționali precum Ministerul Culturii și Identității Naționale, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, Societatea Română de Radio și Universitatea Națională de Muzică din București li se vor alătura Institutul Francez și Ministerul Afacerilor Externe, prin Sezonul România-Franța 2019… Eutopia sonoră un concept central al acestui proiect, se referă la o zonă sonoră ideală, bine aleasă și bine plasată în mentalul nostru, dincolo de epiderma obișnuinței. Eutopia se manifestă prin patru tematici: 1. Ulise (dincolo de cultură); 2. Matrix (dincolo de natură); 3. Gulliver (dincolo de istorie); 4. Nirvana (dincolo de sine). Fiecare dintre aceste patru tematici se diversifică în programe și proiecte, cuprinzând concerte simfonice, camerale, solistice și experimentale.» (https://cimro.ro/simn-2019-program/)

Credit foto: Roza Zah

Programul primului concert SIMN 2019, s-a raportat la „nou” mai ales prin interpreții aleși:

Orchestra Concerto și Corul Ricercare, ale Universității Naționale de Muzică din București dirijate de Conf. univ. Dr. Bogdan Vodă corul fiind pregătit de Florian Costea (mi-a fost coleg de grupă la clasa de Dirijat Orchestră). Apreciez curajul Maestrului Dan Dediu de a deschide festivalul cu cel mai proaspăt sânge muzical din București și determinarea cu care s-au manifestat protagoniștii în meandrele repetoriului:

George Balint: Ortus novorum Athenas (Ivirea Atenei) pentru harpă și orchestră (p.a.a.) solistă Evelina Andrieș,

Nicolae Brânduș: Rugăciunea unui dac pentru bas-bariton, pian, orgă, cor și orchestra de coarde (p.a.a.), soliști Iustinian Zetea, bas-bariton, Horia Maxim, pian

Credit foto: Roza Zah

Valentin Gheorghiu: Simfonia a II-a (p.a.a. a versiunii revizuite).

George Balint dedică acest concert pentru harpă și orchestră (Învirea Atenei), tinerei harpiste din Cluj, Evenila Andrieș, care este acum în anul 4 la Universitatea Națională de Muzică din București.

Piesa debutează ca orice înviere credibilă cu sonoritatea gravă a contrabasului, preluată ulterior de către cello și evolutiv, registrul se lărgește într-un spectru pe care l-am simțit impresionist francez, (că tot ne aflăm in inima sezonului tematic) în toată masa orchestrei de corzi si percuții. Strategia dezvoltătoare a lui Balint este similară procesului uniform si egalizator de slow-motion cu momente de ruptură care „pixelează” discursul cu ajutorul percuțiilor (rain-machine, etc). Harpa se decupează motivic-diluat într-un mod aproape pentatonic în secțiunea a doua a lucrării, obținandu-se efectul de contre-jour în raport cu încercarea de melodică neoromânească a orchestrei. Construcția lucrării se decărnează spre final sugerând o formă tripartită ABA, revenind la fundația pusă de contrabas, stârnindu-mi întrebări referitoare la motivațiile compozitorului de a o readuce (Pascal?) pe Atena la momentul de dinaintea învierii.

„Ortus Novorum Athenas” (Ivirea Atenei) – Concert pentru harpă și orchestră de coarde cu percuție este o lucrare inedită, compusă la începutul acestui an și dedicată tinerei harpiste Evelina Andrieș, studentă la UNMB, la clasa maestrului Ion Ivan-Roncea. În mitologia greacă, nașterea Atenei (zeița înțelepciunii) a fost ca o izbucnire de lumină înzorind un nou univers. În interpretarea mea componistic-muzicală, Atena este dezeificată la scara unui personaj juvenil de expresie lirică, duioasă. Pe linia de expresivitate, trecând prin diferite stări de mișcare sonoră, ceea ce domină constant este melodicitatea.” (George Balint)

După cateva reorganizări scenice firești, plonjăm indiscret în „Rugăciunea unui dac” pe versurile nepereche ale lui Mihai Eminescu, compoziția lui Nicolae Brânduș prezentată în primă audiție. Dirijorul Vodă strunește acum un ansamblu la care s-a adăugat și corul de studenți în interiorul căruial îl zăresc si pe dirijorul acestora, Florian Costea un muzician fin, rafinat și discret, pe care-l admir din facultate.

Credit foto: Roza Zah

Lucrarea debutează cu o sonoritate previzibilă pieselor din anii ´70 într-o balansare asemănătoare cu amintirea unui scrânciob ruginit. Bas-Baritonul Zetea, omogenizat de aceeași plajă de frecvențe grave de către orgă și bas, rostește dar e greu de înțeles, totul în contrast cu registrul înalt al corzilor. Percuțiile intervin prompt și precis, fiind puse în mâna studenților din valorosul ansamblu Game. Pianul se leagănă și el stilistic între rolul de intrument de orchestră și rolul solistic pe care Horia Maxim îl maximiza de fiecare dată. I-am recunoscut nevoia de a se rupe, detașa de ansamblu, virtuțile și rafinamentul muzical dar, scriitura pianistică destul de tehnică, cu prea mici momente de lirism, nu-i lăsa multe scăpări din neobositele arpegii. Momentul quasicameral de dialog cu Iustin Zetea a fost simbiotic avantajos pentru cei doi, care au oferit și momentul de claritate a textului așteptat de toți. Am ascultat-o ca pe un răspuns a lui Brânduș la Orestiile lui Stroe dar, cu rezolvări în tenebrele istoriei locale, nu în grecia antică.

„Rugăciunea unui dac” pentru bas, pian, orga, cor si orchestra de coarde (p.a.a.):

„Descoperim uneori în lirica eminesciană accente de un tragism sfâșietor, de revoltă și încrâncenare unice. Rugăciunea unui Dac apare ca o mărturie emblematică, cu implicații cosmice, de sfidare a blestemului existențial și a pierderii în Neant… În alcătuirea muzicală a acestui (de fapt) testament, imaginile versului poetic, groaznice în haina lor literară, capătă un sens transcendent sieși, subliniind în etape destinul tragic, fără de speranță, al Ființei…” (Nicolae Brânduș)

În pauza de socializare, am făcut un scurt recensământ a celor prezenți, veniți dintr-o arie profesională foarte omogenă, compozitori VIP, muzicologi, profesori ai UNMB (foarte puțini), dar și lipsuri notabile, grupați în insule stilistice, care nu se blenduiau ușor cu tinerii aspiranți studenți prezenți să-și susțină colegii și să intre într-un dialog nonformal cu profesorii de pe treptele ateneului.

Valentin Gheorghiu este printre cei mai stilați muzicieni pe care-i are acum România. Eu sunt amorezat complet de Concertul pentru pian și orchestră, pe care l-a scris in anul…., susținând afirmația că este cel mai bun concert românesc pentru pian, scris până acum. În acest concert Dan Dediu i-a programat Simfonia a 2-a pentru frumusețea si șarmul ei, ca o reverență pentru Gheorghiu dar și pentru a ne convinge pe noi interpreții să o programăm în concerte. Compozitorul ne spune că

„Prima audiție a Simfoniei a II-a a avut loc la Ateneul Român în data de 16 mai 1953, în cadrul unui festival de muzică românească, care mai includea Concertul pentru pian și orchestră de Paul Constantinescu, în primă audiție – solist Valentin Gheorghiu – și George Enescu – Rapsodia întâi, interpretate de Filarmonica George Enescu dirijată de Constantin Silvestri.”

Simfonia are trei părți (Allegro, Andante și Allegro-molto) fiind scriă în cel mai solar si luminos re minor pe care l-am ascultat, având în vedere că suntem tentați ca atunci când vorbim despre re minor să ne gândim la Reqviemul lui Mozart, scris în aceeași tonalitate. Exuberant, liric si apoi dansant, discursul este cuceritor, V. G. își asumă arome de Shostakovich, Prokofiev sau chiar Paul Constantinescu, cu exuberanța primăvăratică potrivită tinerilor din orchestră. Lucrarea care a împlinit 66 de ani este încadrabilă într-un neoclasicism românesc (mă gandesc mai ales la definirea arhitecturală) o văd programabilă în orice stagiune simfonică cu garanția succesului de public, capabilă să-i farmece pe melomani și pe interpreți. De altfel s-a observat atitudinea mult mai prietenoasă pe care stundenții au vaut-o față de această ultimă lucrare a programului. De la Valentin Gheorghiu aflăm că:

„Am compus Simfonia a II-a în anul 1952, după Trio pentru pian, vioară și violoncel și Sonata pentru pian și violoncel. În decursul anilor, am căutat să refac anumite părți ale simfoniei din punctul de vedere al orchestrei și formei. Simfonia a II-a în re minor este compusă din trei părți. Partea I-a, Allegro energico, începe cu o scurtă introducere a instrumentelor de alamă, după care apare tema principală cu un caracter ritmic foarte accentuat. În contrast, apare la clarinet tema a doua, cantabilă și expresivă. Dezvoltarea primei părți se desfășoară treptat, ajungând la un punct culminant, după care tensiunea ritmică și melodică scade. Încheierea primei părți, ca de altfel întreaga mișcare, are un caracter ferm și energic. Partea a II-a, Andante, este mult mai lirică și meditativă, iar pe alocuri are momente dramatice. Tema principală, cântată la corn englez, este reluată de întreaga orchestră puțin mai târziu. Tot cornul englez încheie partea a II-a, fiind acompaniat de instrumentele de coarde în surdină și de harpă. Partea a III-a – Finalul, Allegro molto, construit în formă de rondo, începe printrun motiv vioi, spiritual și dinamic. Tema centrală, în contrast, este impunătoare și marțială; ea reamintește prima parte, după care dansul întrerupt o clipă continuă și se amplifică pe măsură ce se apropie de sfârșit. Simfonia se termină într-o atmosferă de optimism sănătos.”.

Dirijorul și profesorul Bogdan Vodă a reușit să-și convingă tânăra orchestră să se implice autentic în repertoriul contemporan, demers uneori imposibil chiar cu muzicienii din orchestrele profesioniste din București sau din țară. Așa cum îi sună si numele, Vodă a abordat cu curaj un repertoriu atipic și trebuie încurajat să continue această direcție prin care are toate șansele să formeze muzicieni autentici. Orchestra masivă, a avut-o concert maestru pe Noga Abramovici, o tânără si foarte talentată violonistă dar mai ales cu apritudini evidente de lider de orchestră. Sunt foarte putin concert maeștrii eficienti în România și prezența ei se remarcă, trebuie urmărită și încurajată.