Când viața îți dă… „Unt” de Asako Yuzuki

Romanul Unt de Asako Yuzuki, a fost tradus în anul 2025 pentru editura Litera, din limba engleză, de către Irina-Marina Borțoi și este câștigător în același an al Premiului pentru Debut în cadrul British Book Awards.

Cum ar suna un rezumat al tezelor cărții? Când viața îți dă unt, folosește-l pentru a te cunoaște pe tine și pentru a analiza lumea în care trăim. Autoarea utilizează mâncarea ca bază narativă în demersul său de mise en abîme a problemelor cu care se confruntă omul contemporan. Sunt prezente cam toate provocările din agenda zilei: feminitate/vs/feminism, standarde imposibil de atins în privința frumuseții fizice, la bărbați, dar mai ales la femei, de unde relația toxică pe care o au cu mâncarea, stresul și excesele pe care le determină așteptările din partea societății, eforturile constante ale femeilor de a găsi o cale de mijloc între carieră și viața de familie, ambele cerându-le perfecțiunea, confuziile identitare induse de imensa pondere a muncii în programul zilnic al individului, relațiile dificile cu generația anterioară, prin prisma faptului că părinții, mamele, au ales siguranța financiară și libertatea personală, în detrimentul copiilor sau al soțului, lipsa de comunicare, dificultatea de a întreține relații autentice cu ceilalți.

Este o adevărată sinteză de chestiuni ce ar putea transforma romanul într-o carte de dezvoltare personală sau într-un parcurs motivațional desprins direct din Meta, dar ceea ce-l salvează, după părerea mea, sunt două aspecte: experiența absolut senzorială, senzuală a protagonistei cu prepararea și savurarea mâncării, fiecare fel fiind o etapă a drumului către sine; sursa de inspirație din cazul real al celei cunoscute sub numele de „Ucigașa Konkatsu”.

Mâncarea, pe care protagonista o descoperă începând cu cel mai bogat și savuros ingredient, untul, este utilizată ca mijloc de înfrumusețare a vieții. Prin intermediul acesteia, Rika află lucruri despre sine și ajunge să se împace cu trecutul și să-și construiască un univers propriu, pe care îl populează cu prieteni. Nu e greu de asociat criza untului din deschiderea romanului cu o criză a comunicării. De asemenea, sunt sesizabile implicațiile la nivel intim ale faptului că cei mai mulți membri ai generației tinere nu sunt familiarizați cu mâncarea gătită în casă. Cina din final, când Rika gătește un curcan de Crăciun pentru cele mai apropiate nouă persoane, încununează eforturile pe care le-a făcut pentru a atinge împlinirea de sine.

Pe de altă parte, antagonista utilizează mâncarea pentru a manipula oamenii și pentru a-și satisface dorința de răzbunare atunci când este respinsă de grupurile de femei din care ar fi dorit să facă parte. Într-o alambicată împletire de intenții, îndemnuri și răsturnări de situații, Rika descoperă plăcerea de a mânca autentic din dorința lui Kajii de a-și lua revanșa pentru refuzul prieteniei. Totodată, aceasta din urmă simte nevoia de a-și „asezona” viața pentru a o face interesantă, chiar dacă asta înseamnă să mintă, de unde, din nou, simbolul untului din titlu:

„Ce e atât de greșit în a învălui realitatea stearpă și fadă în valuri de unt topit și a o asezona cu condimente și mirodenii? (…) Chiar crezi că totul merită înfruntat în forma sa adevărată? Lumea asta chiar merită să fie locuită așa cum este?” (p. 550).

Actul propriu-zis de a savura mâncarea pe care o prepară înseamnă pentru Rika să implice toate simțurile, într-o experiență pe care scriitoarea o redă în pasaje absolut deosebite:

„Conform instrucțiunilor, duse niște orez cu unt la gură înainte ca grăsimea să apuce să se topească.

Primul lucru pe care îl simți fu o adiere stranie care îi emana din gât. Untul rece întâlni mai întâi cerul gurii, dându-i o senzație răcoroasă, contrastând atât ca textură, cât și ca temperatură cu orezul aburind. I se izbi apoi de dinți și îi simți textura moale până în rădăcinile acestora. Nu după mult timp, exact cum îi spusese Kajii, untul topit începu să pătrundă printre boabele individuale de orez. Era un gust pe care nu puteai să-l descrii decât ca auriu. Un val strălucitor de aur, cu o profunzime uluitoare a savorii și o aromă discretă și, totuși, corpolentă și plină învăluia orezul și purta departe corpul Rikăi” (p. 48).

Ingredientele, gusturile (dintre care umami pare să aibă o importanță aparte) și felurile preparate devin pentru Rika intermediari ai relației cu sine și cu ceilalți, până acolo încât cea mai bună prietenă a sa este descrisă în termeni culinari:

„Reiko era alcătuită din lucruri pe care ea nu le avea. Era dulce și părea catifelată, dar era îmbunătățită de un praf de condimente amărui și cu o aromă puternică. Era ca un petit four cu un miros intens și o aromă pătrunzătoare, pe care nici o rețetă din lume nu te putea învăța să-l pregătești” (p. 537-538).

Pentru a sublinia acest aspect, autoarea folosește adevărate sinestezii: „O sumedenie de mirosuri de culori diferite pluteau prin corpul Rikăi” (p. 454). Uneori, discursul devine de-a dreptul naturalist, deși este vorba numai de pregătirea unui banal curcan la cuptor:

„Făcu din nou un pas înainte și, strângând din pleoape, împinse mâna dreaptă în cavitate. Cu dosul palmei, simți un spațiu umed și deschis, plin cu aer rece. Cu palma, simți oasele de după carne. O străbătu o străfulgerare de neliniște că n-o să-și mai vadă niciodată degetele. Mâna ei dreaptă putea la fel de bine să plutească prin spațiu, cu diverse forme de viață extraterestră holbându-se la ea. În cele din urmă, găsi secțiunea gâtului, lungă ca un cârnat, împreună cu un săculeț care conținea ficatul, inima și așa mai departe. Le scoase, apoi se uită la mâna ei de parcă ar fi văzut-o prima oară” (p. 555).

O mare parte a conținutului narativ se sprijină pe munca de documentare a protagonistei pentru interviul pe care speră să i-l ia lui Kaji, condamnată pentru crimă și blamată de public pentru a-și fi atras victimele cu ajutorul imaginii de casnică dedicată îngrijirii bărbaților. Așteptând să se rejudece cazul, Rika devine aproape detectiv în efortul de a desluși misterul motivației lui Kajii, iar între ele se instalează un raport complicat, ce are la bază sentimentul de vinovăție al Rikăi față de moartea tatălui ei, sentiment pe care cealaltă îl exploatează pentru a o manipula pe reporteră. Cititorul are surpriza să afle că Rikăi îi plăcuse în școală să gătească, mai mult, era capabilă să-și amintească anumite rețete cuvânt cu cuvânt, dar toate acestea sunt blocate în ziua în care nu-și onorează promisiunea de a face o vizită și de a-i pregăti tatălui său un anume fel, pentru a afla apoi că, singur fiind, acesta suferă un atac cerebral și moare.

„– Am înțeles în sfârșit de ce ești atât de atașată de mine. După cum știi și tu foarte bine, ești o criminală. Practic, nu ne deosebește nimic. Cauți validare, de-asta nu poți să-ți iei ochii de la mine. Dacă se va dovedi că sunt nevinovată, o să fii în stare să te ierți și tu. O să prinzi doi iepuri dintr-un singur foc” (p. 385).

Mâncarea unește oamenii, dar se pare că extrem de competitiva societate japoneză distruge instinctele firești ale acestora, care pierd obișnuința de a lega prietenii. Rika se bucură că poate să pregătească o cină pentru apropiații ei – curcanul de Crăciun este prilej de interesante observații sociologice privind interacțiunea dintre Japonia și Occident în bucătărie – dar nu este sigură că acest eveniment se poate repeta, mai mult, este cât se poate de pregătită, la final, să-și ducă restul vieții singură, fără familie proprie, doar cu cea mai bună prietenă.

Se simte în acest roman, dincolo de exuberanța debutului ce se manifestă în abordarea cât mai multor subiecte aflate la ordinea zilei, un real talent al scriitoarei de a transpune pe pagină cu ingeniozitate narativă reflecții pe marginea acestora, solicitând răbdarea cititorului de a face descoperiri în această direcție, de a depăși un conținut și un discurs ce pot părea uneori prea aglomerate.

Unt de Asako Yuzuki