Teatrul de la malul mării

Este greu să te decizi care parte a romanului este mai interesantă, cea referitoare la strămoși, la moștenitori sau la război. Teatrul de la malul mării rezistă timpurilor, asemenea casei, ea însăși un fel de balenă care înghite tot felul de povești de viață.

Trei copii cresc la conacul Chilcombe de la Dorset, de pe malul mării, într-o libertate vecină cu sălbăticia. La școală nu merg, cel puțin fetele. De educația lor se ocupă cât de cât numeroasele bone franțuzoaice. Fata cea mare, Cristabel, orfană de ambii părinți, are lecturi neobișnuite. Pasionată de Homer și de Shakespeare, Cristabel îi educă pe ceilalți doi, pe Florance și pe Diggy. Tatăl lui Cristabel, Jasper, obișnuia să se elibereze de supărare mergând pe malul mării cu o carte și o sticlă de vin și să citească la lumina lunii.

Lumea orașului le este străină, și o excursie până la Londra îi uluiește pe copii. În viața celor trei cărțile suplinesc deficitul de educație pricinuit de lipsa frecventării normale a școlii. Nimic nu o împiedică pe Florance să cânte la pian, aproximând partiturile, creațiile lui Bach, Schumann sau Chopin.

Roman amplu, pe tema familiei și a războiului, Teatrul de pe malul mării este, așa cum se vede din titlu, și un elogiu al artei. Într-o zi, Cristabel găsește o balenă eșuată pe coastă și o revendică, dar aflând că este automat proprietatea regelui, începe o corespondență asiduă prin care vrea să convingă Casa Regală să-i lase ei balena.

Cristabel este un copil cu vocație de regizor. Istoria balenei este în sine interesantă, cel mai important lucru fiind că în jurul colților ei imenși se ridică un teatru sau, mai bine zis, un loc pe care toți îl consideră teatru. Primul spectacol realizat după Iliada lui Homer, lectură preferată a fetiței-regizor, animă întreaga așezare. Din trupa actorilor amatori fac parte cei din familia Seagrove, servitorii casei, prietenii și alții, mai mult sau mai puțin entuziaști. Cristabel se vede nevoită să cumpere sprijinul unor „copii sălbatici” pentru a asigura figurația.

Marele personaj din fundalul narațiunii ample rămâne teatrul, care are forța de a supraviețui războiului. La Paris, unde se află în misiune specială, Cristabel vede spectacolul Antigona și este marcată de fidelitatea publicului care susține frenetic strădania actorilor și a regizorilor. Oamenii merg la spectacol, deși Parisul se afla sub ocupație germană, în oraș nu funcționează electricitatea, nu e apă și criza de alimente e în toi.

Romanul, adevărată saga de familie, îngăduie multe momente de reflecție.

O casă foarte mare poate deveni, în timp, muzeu, cea mai potrivită destinație – încăperile reci păstrează adevărate vestigii moștenite din neam: portrete înfățișând personaje austere, tapiserii cândva prețioase, exponate bizare, un pian etc.

Există copii care se educă singuri, citind cărți esențiale. Este și cazul lui Cristabel, și nu doar al ei. Digby și Florance sunt în aceeași situație, mai curând abandonați de adulții amatori de viață hedonistă din jurul lor.

E important să ai frați, chiar vitregi.

În fine, să mai spunem că un teatru capătă diverse forme, devine uneori grădină de zarzavat, alteori loc de unde vezi ceea ce, pentru alții, rămâne ascuns. N-ai cum să nu te gândești că lumea-ntreagă e o scenă. Toate se termină, războiul nu face excepție.

Carte pe măsura faimei ei.

Câteva date despre autoare găsim în prezentarea editurii:

JOANNA QUINN s-a născut la Londra, în 1976. La șapte ani se mută împreună cu mama și cu sora ei în Dorset. Fascinată încă din copilărie de povești, istorie și personaje care nu respectă regulile impuse, scrie povestiri, iar la doisprezece ani primește WH Smith Young Writers Award pentru povestirea „Kestrel“. Studiază literatura la Salford University, apoi lucrează ca jurnalistă, în vreme ce încheie un masterat în Scriere Creativă la University of South Wales. În 2011 se numără printre cei patru finaliști la National Arts Foundation Fellowship for Short Stories. În 2013, începe doctoratul în Scriere Creativă la Goldsmiths University din Londra. Urmează prestigiosul program Jerwood/Arvon Mentoring, ediția 2019–2020. Deopotrivă programul doctoral și mentoratul contribuie la schițarea romanului ei de debut, Teatrul de la malul mării (The Whalebone Theatre; Humanitas Fiction, 2025), care apare în 2022 în Marea Britanie și SUA. Devine bestseller New York Times și Sunday Times și este nominalizat la premiile: British Book Awards – secțiunea Best Debut Fiction –, la Authors’ Club Best First Novel Award, The Society of Authors McKitterick Prize și The Winston Graham Prize for Historical Fiction. Publicațiile Sunday Times și Washington Post îl recomandă între cele mai bune romane ale anului 2022 și este selectat în Top 10 cele mai bune ficțiuni istorice din 2022 de Book Riot. Romanul este tradus în peste 15 țări. Joanna Quinn locuiește în prezent în Dorset, în apropiere de plaja care a inspirat fundalul romanului său.

Las mai jos câteva fragmente:

„Aflată acum în spatele scenei, Cristabel Elizabeth Sylvia Seagrave se uită printr-o crăpătură din zidurile Troiei, cercetând spectatorii care citesc programul. De obicei nu-i plac necunoscuții, dar parcă simte că publicul începe să-i fie drag. Ca un fel de căldură care izvorăște din dorinţa lor de a-i recunoaște efortul, din atenția cu care citesc programul şi se întorc unul spre altul ca să arate diverse elemente ale decorului. Îşi părăsește punctul de observație și se duce în şopron să-şi pună costumul. Spre deosebire de liniştea în care așteaptă publicul, în şopron este o agitație și o emoție fără seamăn, sporite din când în când de câte o urgență care se răspândeşte printre artişti ca para focului. Patroclu și-a pierdut scutul! Hector și-a prins degetul în barbă și nu-l mai poate scoate!” (p. 195)

„În cele din urmă, Cristabel îşi îndreaptă privirea către spectatori și le vede uimirea de pe chipuri. Este extrem de încântată că ea e cea care a creat toate acestea. Îi aminteste de cum se juca cu teatrul de carton sus, în mansardă, de partea preferată, când se aşeza pe jos şi dădea glas personajelor, făcându-le să interacționeze, și când îi vedea pe Digby și pe Legu întinși pe burtă, cu capetele proptite în palme, auscultând vrăjiți povestea, de parcă s-ar fi desfăşurat firesc, de la sine. Era ca vraja unui magician, o putere divină. Nu avea să le mărturisească niciodată lui Digby şi lui Legu că, atunci când i-a venit rândul să-şi spună primele replici în rolul lui Zeus, s-a simțit cuprinsă cu adevărat de spaimă, sângele pulsându-i din cap până în picioare, făcându-i inima să i se zbată ca roata morii. Dar, de îndată ce a început să spună versurile, a devenit Zeus, regele zeilor, ceva la care se pricepea de minune.

Deşi publicul i-a acordat politicos o oarecare atenție, ca un bun regizor ce era, Cristabel și-a dat seama că dintre actorii ei se disting unii cu mai mult talent înnăscut. Perry, de exemplu, cu aerul său atotcunoscător și degajat. Dar favoritul tuturor este de departe Digby. Chiar și când nu spune nimic, ea observă că ochii tuturor sunt ațintiți asupra lui. Ori de câte ori apare pe scenă, spectatorii îşi fac semne și încuviinţează din cap. Ea chiar îi surprinde privirea o dată și îşi dă seama că nu Digby al ei se uită spre ea, ci Paris. Iar dacă atunci când juca în fața adulţilor, Cristabel se înroșea și se simţea stânjenită, de teamă că ar putea să râdă de ea, lui Digby, care nu sesiza că există vreo diferenţă între el și oricine altcineva, actoria i se părea ceva firesc precum respirația. Naturaleţea cu care interpreta rolurile dovedea că nu exista nicio diferență între el și personajul său, nicio barieră complicată de conştientizarea de sine.” (p. 197)

„Până la sfârşitul lunii august, viața copiilor familiei Seagrave s-a schimbat ca pielea de şarpe. Acum sunt creaturi care viețuiesc în bătaia soarelui cu sălbaticii, zbenguindu-se prin pădure în costumele de scenă. În rarele ocazii când se întorc la conacul Chilcombe, cu pardoselile reci de piatră, e ca și cum ar pătrunde într-o baltă întunecată. Verde închis şi nemişcată. În nopţile mai calde, Cristabel, Flossie şi Digby dorm printre coastele de balenă, cuibăriți unul într-altul sub pături de lână aspră, hrănindu-se cu biscuiți furați de acasă. Asta îi amin-tește lui Cristabel de vremea când îl lua pe micuțul Digby din leagăn și-l ducea sus, în patul ei, unde îi citea povești și dormeau încolăciți să se încălzească asemeni unei haite de animale. Se trezeau în vuietul valurilor, și când dădeau fuga la ţărmul cu apa sclipitoare, o descopereau imaculată, ca și cum atunci ar fi fost creată, ca un val de mătase albastră ce se desfăşura la picioarele lor.

În fiecare dimineață, Cristabel privea oasele cu mândrie şi uşurare. Fusese cât pe-aci să le piardă. Pe măsură ce balena se descompunea, autoritățile locale veneau mereu să verifice. Se gândeau să o îngroape sau să îi dea foc. Cristabel ar fi dorit să poată să târască părţile stricate și să le azvârle în valuri, unde nu le mai putea ajunge nimeni. Era hotărâtă să găsească o cale să o salveze.” (p. 239)

„Apropiindu-se de scenă, aude o rumoare care se înteţeşte şi-şi dă seama că e publicul care intră în sală. Nu îşi închipuise că sunetul pe care-l stârnesc poate fi atât de puternic. Jean-Marc o conduce pe un culoar care ocolește prin spatele scenei, permiţând actorilor să treacă dintr-o parte într-alta în timpul spectacolului. E emoționat să poți păși pe aici nevăzut, știind că, dincolo de fundalul de voal, publicul ia loc pe scaune. Cristabel e obişnuită să se ascundă pe coridoare și pe paliere, în toate locurile tainice ale unei case, dar aici, în teatru, viața pulsează prin toate compartimentele lui secrete. Jean-Marc o duce undeva în culise, în spatele unei mese cu recuzită, de unde poate să vadă spectacolul, dacă nu stă în cale.

— Să nu treci dincolo de linia aia, că te vede lumea din sală, o avertizează el, arătându-i o linie albă pe podea. Aici așteaptă actorii să le vină rândul să intre în scenă. Uneori îl găsesc pe Denis aici. I-a intrat în sânge, non? Ne vedem în pauză.

Cristabel urmăreşte cu mare interes ceea ce se petrece. Maşiniştii mută decoruri, doi actori din primul spectacol, ținându-și perucile în mână, vorbesc în șoaptă despre cartelele de alimente. În culise se anunţă începerea spectacolului, iar ecoul se răsfrânge prin labirintul de coridoare. În sală rumoarea încetează. Actorii termină de vorbit şi îşi pun perucile pe cap. Un mașinist trage de o frânghie grea de cânepă, apucând-o cu amândouă mâinile. Când se deschide cortina, Cristabel îi aude fâșăitul pe podea de parcă ar fi un suspin adânc. Unul dintre actori se duce până la linia albă. Își ridică capul, cu buzele mişcându-se uşor şi apoi păşeşte peste linie, în lumina reflectoarelor.” (p. 546)

„De la D către C

29 octombrie 1939

Kent Scumpă Crista,

Îți mulțumesc din suflet pentru scrisoare. Sunt încântat din cap până în cizmele pline de noroi că ai pornit și tu într-o aventură. Căci pentru asta ești tu făcută. Aici, vremea e mizerabilă. A plouat cu găleata toată săptămâna, răpăind pe acoperișul de tablă, și noi trebuie să ieşim afară tot timpul. Am început un antrenament de șase săptămâni de marşuri și exerciții. Asta se zice că „are să ne pună pe picioare pe noi, ăştia, mai mototoli”. Și trebuie să facem toate astea cărând ranița în spinare, ceea ce e extrem de incomod, mai ales în ploaia nemiloasă și cu vântul ăsta năprasnic. În Kent, cerul e mai larg decât în Dorset. Totul pare mai expus. Ca și cum elementele naturii trebuie să parcurgă o distanță mai mare ca să ajungă până la noi, și asta nu-mi prea place. I-am spus lui Groves că mă simt persecutat de Mama Natură, iar el mi-a răspuns cu minunatul lui accent din Yorkshire că zic nişte lucruri tare ciudate. Tocmai atunci străbăteam cu greu printr-un câmp înnămolit, bătuți de vânturi puternice – și m-am gândit la regele Lear care rătăcea pe o mirişte înnămolită pe furtună: „Ca muştele, pentr-un copil zburdalnic/Așa, pe lângă zei, sunt muritorii / Ne nimicesc din joacă.” […]

Ieri, când umblam prin ploaia torențială, am văzut pe cineva scoțând din gară pancartele pe care scria Canterbury. Ne-a spus că scot toate plăcuțele cu numele gărilor ca să-i inducă în eroare pe nemți, în cazul în care ne invadează. Iar eu i-am zis că îmi închipui că nemții au hărți și busole, ca să nu mai pomenim de puști pe care să le îndrepte spre localnici ca să-i forţeze să le spună unde se află. Omul respectiv a pufnit și s-a urcat la loc pe scară.

Weekendul trecut s-a organizat o seară de dans într-un sat din apropiere. Și eu l-am însoțit pe Groves, căruia îi place la nebunie să danseze. Mi-a povestit că el și iubita lui pun bani deoparte ca să meargă în săli mari de dans cu podele elastice și orchestră și că nimic nu-i mai fain. Şi nici n-am ajuns bine acolo, că a început să învârtă fetele pe ring, zâmbind cu toată gura. Dar n-am avut orchestră, doar plăci de gramofon. Mai spre dimineață, au pus însă unul dintre cântecele alea lente ale lui Louis Armstrong – dintr-alea care-i plac mamei. Nu-mi amintesc cum se numește, dar e vorba despre dorul de casă, și m-am gândit la ea (cum se leagănă probabil pe lângă gramofon, draga de ea) și la tata, și la Flossie, și la tine, și la Chilcombe, și la toți cei de acolo. Mi se pare că vă aflați cu toții mult mai departe decât sunteți în realitate. Aș putea de fapt să sar în tren și să ajung acolo într-o singură zi, dac-aş vrea. Dar asta pare neverosimil. Și cum aş mai şti care e gara, dacă nici una nu mai are nume? Așa că m-am sprijinit de zidul sălii de dans din Ickham Village și am fumat o ţigară cu gândul la toate astea, în timp ce Groves a defilat elegant pe lângă mine însoțit de o fată din wvs’, care avea firele duse la ciorapii regulamentari.

Să știi că mi-e dor de voi toți. Stau de vorbă cu tine în fiecare zi. Sper că mă auzi. Al tău, Digby

PS: Ideea ta cu Furtuna mi se pare foarte interesantă și m-am hotărât să joc rolul lui Prospero la vară, dacă o să ne îngăduie nemții. Să nu-mi spui că nu sunt suficient de bătrân. Războiul o să mă maturizeze perfect, sunt convins. (pp. 274-276)

„ROSALIND: Dar eu nu fac nimic aici?

CRISTABEL: Nu.

TARAS: Dar trebuie să arăți prin expresia feței că îți dai seama că bărbatul pe care-l iubești e un neisprăvit. Unul care a ales frumuseţea în locul înţelepciunii.” (p. 184)

,, — E vestea cea mai bună pe care am auzit-o vreodată! spune Digby, clătinând din cap. Am putea face un Shakespeare de-al nostru, Crista!

— Sigur că da, Digs, am putea! răspunde ea, luându-i o bucată de tort din farfurie.

În timp ce mănâncă, îi cercetează cu atenţie pe cei care se uită la ei, zâmbind, îmbrăcaţi în haine de gală, cu cocteiluri în mână, și se gândește la Iliada. Se gândeşte la ceea ce s-a întâm-plat în povestea următoare, când grecii șireţi au pătruns în cele din urmă în cetatea Troiei și au câştigat războiul. După ce trupul viteazului Hector a fost ars pe rug, grecii au construit un cal uriaş de lemn, pe care l-au oferit troienilor în dar. Un armăsar maiestuos, pe roți, gol pe dinăuntru, pe care l-au umplut cu soldaţi tăcuți, îngrămădiți unii peste alţii, abia mişcându-şi picioarele amorţite, atingându-şi cu mare grijă degetele de lama ascuțită a săbiilor. Dacă reușești să le dai oamenilor ceea ce au nevoie, te acceptă, se gândește Cristabel. Dacă reușești să dai naştere unei creaturi în care să te ascunzi, porțile ți se deschid și eşti primit înăuntru.” (p. 201)

Teatrul de la malul mării de Joanna Quinn