Când ți-ai ascultat ultima oară sufletul?

Ascultam multă muzică în căști, pe vremea când erau mp3-urile în vogă. Ascultam acasă, când lucram/scriam sau pe stradă. Mă izolam perfect de restul lumii și-mi adunam gândurile altfel. Evident, fondul sonor depindea de ceea ce aveam de făcut sau de locul unde eram. Țin minte și acum sperietura trasă de la o melodie de-a Adei Milea, cea în care se stropșește o pisică de zici că tocmai a călcat-o cineva pe coadă; eram pe stradă și instinctiv am întors capul în spate. Acum nici gând să ascult muzică pe stradă, îmi fură din libertatea de observație și mă împiedică să mă apăr eficient de toate pericolele străzii, mai ales că-n București traficul e adesea sursă de accidente. Dacă am de scris o cronică sau altceva îmi aleg muzica și mă apuc de treabă; de cele mai multe ori, muzica rămâne undeva în fundal, n-o mai aud decât la final, când încep să mă reconectez cu lumea exterioară. De aceea, pot să scriu aproape în orice loc și în orice timp al zilei/nopții.

credit foto Bogdan Botofei

Confesiunea nu e întâmplătoare, căci mi-am asumat integral experiența Fade in/Fade out, din clipa în care mi-am pus căștile pe urechi. Și mi le-am pus pe când sala nu era plină și regizorul alerga cu căștile de la un spectator la altul, explicându-le cum e cu butoanele. Din clipa în care am auzit vocile de copii în urechi mi-am dat seama că nu trebuie să-mi iau ochii de la scenă. Nu mi-a fost greu să mă concentrez, din contra, am plecat spre casă cu vocile și respirațiile celor doi actori în urechi. O imersiune completă într-un univers familiar, dar cu care nu aveam nimic în comun. Paradox explicabil, căci după o anumită vârstă începem să ne numărăm pierderile: animale de companie, prieteni, foști colegi, părinți, frați… Cu cât lista „pierderilor” e mai lungă, cu atât crește suferința. Nu ne adaptăm, nu devenim imuni, nu ne transformăm în stane de piatră; unii încearcă să înțeleagă, alții încearcă să se protejeze din vreme, mai ales când știu că nu peste mult timp se va întâmpla despărțirea. Într-o lume în care suntem asaltați din toate părțile de oferte cu rețete pentru o viață mai bună, pentru găsirea fericirii totale sau eliminarea totală a suferinței (de parcă ar fi ceva rău să suferim, adică să ne doară, să simțim asta cu tot corpul) a-ți expune durerea și propria suferință aproape că nu mai interesează pe nimeni, sau, din contra, devine semn de slăbiciune, ori asta înseamnă izolare în interiorul grupului sau chiar excludere. Corolarul – din ce în ce mai mulți oameni merg la psiholog/terapeut ca să afle că a suferi este normal, că a țipa de durere face parte din formele de protecție specifice individului uman și că urletul sfâșietor te poate salva uneori de la nebunie.

Această prezentare necesită JavaScript.

Doi oameni, un el și o ea, pe scena scăldată în tonuri de alb și gri; nonculori, semn că acei oameni suferă mult și încă-și caută drumul spre lumină. El se balansează aproape compulsiv într-un balansoar, ea ține cu strășnicie de un troler, semn că vrea cu orice preț să fugă, să plece (din locul cu pricina, din relație, din propria viață?). Cei doi comunică mai mult prin limbajul nonverbal, iar respirația (pe care o auzi în urechi foarte clar, în special pe a lui) acoperă de multe ori cuvintele și oprește frazele la jumătate. Cu alte cuvinte, cei doi se află într-un moment acut al suferinței, astfel încât nu mai au nevoie de cuvinte, acestea au devenit inutile, și-au pierdut rostul și semnificația. Ce-au pierdut, de ce suferă atât de mult? Nici nu contează, pentru că spectatorii vor intra în jocul suferinței celor doi și depinde de structura și așteptările fiecăruia în parte cum vor duce povestea mai departe. Unii vor încerca să înțeleagă ce relație e între cei doi (care relație se schimbă de câteva ori pe parcursul reprezentației), alții vor încerca să înțeleagă ce-au pierdut cei doi, care e sursa suferinței, dar vor fi și câțiva care vor încerca să rămână detașați, cerebrali și să analizeze la rece ceea ce văd și aud. Dacă le iese, îi felicit, mie nu mi-a ieșit! De ce-i felicit? Pentru că înseamnă că au un autocontrol fantastic, ceea ce nu înseamnă că sunt scutiți de suferințe, dar asta e altă poveste deja.

credit foto Bogdan Botofei

Felul cum a gândit Bogdan Mustață spectacolul ține mult de experiența lui de cineast. Scenele nu sunt separate clar, așa se face că și poveștile se leagă una de cealaltă, până la o suprapunere derutantă pe alocuri. El și ea suferă diferit, nu mă refer la nivelul de intensitate, ci la modul de internalizare, care ține și de felul cum se raportează fiecare în parte la pierdere/durere. El nu știe ce să facă cu durerea, așa că o somatizează, până într-acolo încât va fi total dominat de ea, cu alte cuvinte va muri. Ea, în schimb, ia durerea/pierderea ca fiind parte din viață și după ce trece prin toate etapele cunoscute (negare, furie, negociere depresie, și acceptare), unele mai evidente, altele mai puțin, își asumă un rol mai neobișnuit, dar care n-are nimic de-a face cu resemnarea. Să-l ajuți pe cel de lângă tine să sufere mai puțin, indiferent ce înseamnă acest lucru, nu este nici la îndemâna oricui, nici nu stă în puterea fiecăruia dintre noi. Și mai este ceva: ca să te ocupi de suferința celuilalt trebuie să te ocupi mai întâi de ale tale, ori asta nu este tot timpul posibil.

Un spectacol gândit în detaliu, în care forța cuvântului este înlocuită de puterea simțurilor, astfel încât spectatorii ies din sală mai bogați. Să asculți cum suferă un om, iată o experiență de care nu credeam că o să am parte vreodată. Riscul la o astfel de montare ține de forma actorilor; ei trebuie să fie în scenă tot timpul, cu totul și să mai și rezoneze unul cu celălalt la unison, astfel încât ceea ce percepe spectatorul din sală să fie sub semnul firescului. Dacă va fi cel puțin un moment în care va exista senzația de jucat – actorul a jucat suferința – atunci se anulează din forța spectacolului ca atare. Pe de altă parte, sala nu va fi niciodată perfectă, se vor auzi tot timpul voci scăpate de sub control, accese de tuse sau chiar sunete de telefon. Toate sunt deranjante mai ales pentru spectatori, căci ei vor auzi în căști și aceste sunete sau zgomote cu care vor trebui să se acomodeze. M-am bucurat de o reprezentație fără tuse, dar cu câteva voci auzite răzleț, ceea ce înseamnă că au fost condiții aproape ideale. Ela Ionescu și Bogdan Albulescu sunt deja un tandem sudat, dar mai au nevoie de câteva reprezentații ca să ajungă acolo unde trebuie, cu alte cuvinte ca să scape de nevoia de (auto)control și să devină autentici cu adevărat în povestea lor. Un spectacol de văzut în noua stagiune și, de ce nu, de revăzut. Sunt sigură că de fiecare dată impresiile vor fi altele.

FADE IN / FADE OUT – TEATRELLI