Uită-te pe unde mergi

„Nu te trimit la o școală particulară ca să pierzi cravate. Te trimit acolo ca să înveți cum să le faci într-o bună zi! țipase la el.” Jason Reynolds

Apărut într-o colecție destinată adolescenților, romanul lui Jason Reynolds aduce în atenție subiecte pe care le cunoaștem, în registrul clasic, de la Salinger. De veghe în lanul de secară realiza în 1951, anul publicării, un portret nemuritor al vârstei dificile, abia desprinse de copilărie.

Mai puțin dramatic, în absența unui personaj de forța lui Holden Caufield, Uită-te pe unde mergi te cucerește prin curajul de a prezenta realități inconfortabile – particulară sau de stat, școala este un mediu al frustrărilor, lumea inamicilor și, desigur, a prietenilor. De asemenea, limbajul adolescenților are, pentru urechi/priviri delicate, violența lui înfiorătoare, pe alocuri, stranie sau măreață, depinde și de sensibilitatea lingvistică a fiecărui vorbitor, depinde de mediul social traversat.

Parcurgând romanul, m-am simțit de câteva ori ca și cum aș fi citit Împăratul muștelor, alt roman-cult pentru generații întregi de tineri. Cei slabi sunt ținte sigure, frustrări și complexe au toți adolescenții, adulții nu le cunosc problemele, excluși cum sunt din „bandă”, „pafariști”. Unii dintre băieți știu să facă repede bani, vânzând bomboane antice unor bărbați sentimentali, din 90 de cenți obțin 9 dolari. Apoi cumpără înghețată și o duc acasă, ca dar, mamei unuia dintre ei, o femeie venită de la chimioterapie. Aproape toți se descurcă pe cont propriu. Părinții au impresia că știu tot. Profesorii, la fel. Empatic, rar se dovedește cineva, de vreme ce experiențele sunt și rămân personale.

Pe fiecare stradă din cartier se află un tânăr rănit, furios, dornic să facă parte dintr-un grup care-l respinge constant. Multe dintre lupte sunt interioare, dar nu toate. Tinerii se jignesc și, invizibili pentru adulți, se lovesc cu sălbăticie, în stradă, încercând să-și facă dreptate sau să-și apere, cum pot, demnitatea.

Există în școală niște măsuri de protecție socială – grupul copiilor care iau masa gratuit -, însă nu se ține cont de integrarea reală în viața școlii, totul e formal. Acești tineri sunt expuși reacțiilor negative, iar problemele lor sunt cunoscute fără a fi înțelese. Cum să înțelegi ceva ce n-ai trăit?! De exemplu, ce faci atunci când pierzi un frate sau o soră, un părinte sau pe amândoi, ce faci ca să nu mai vii acasă bătut, cu hainele rupte sau mâzgălite de colegi, orice mărturisire făcută unui adult este taxată ca pâră și pedepsită mai aprig. Spiritul de frondă îi ține împreună.

Abandonarea rigidității ar fi, potrivit cărții acesteia, una dintre soluțiile bunei conviețuiri, acasă și, mai ales, la școală. Un exemplu îl dă profesoara de matematică, doamna Stevens, care o lasă pe Cynthia să se dea în spectacol, îi face pe plac, cu condiția ca fata să stea cuminte restul orei. La final, ultimele cinci minute îi aparțin elevei glumețe, căreia îi place să spună, de la catedră, tot felul de lucruri comice. Clasa râde, dar la Cynthia nu ajunge decât ecoul efectului scontat, fiindcă fata se repede spre ușă, iese din clasă câteva minute, pentru a reveni ulterior, liniștită, la locul ei. Este aplaudată în lipsă:

„– VENIŢI, VENIȚI mai aproape, doamnelor și domnilor, leoparzi și girafe, acadele și ursuleți gumați, buze de şopârlă și ochi bulbucați și da, chiar şi dumneavoastră… doamnă Stevens. Sunt super-super Zi Așa și o să vă fac să râdeţi până nu mai puteți. Până trageți vânturi. Până leşinați. Până crăpaţi. Până rămâneți corigenţi.

– Ia vezi, avertiză doamna Stevens de la catedra din colțul clasei.

Stătea la catedră cu brațele încrucișate, în timp ce Cynthia Zi Aşa Sower făcea spectacol în faţa clasei. Numai în felul ăsta putea s-o convingă pe Cynthia să nu deranjeze ora și să-i devieze lecția cu totul. Dacă doamna Stevens nu i-ar fi lăsat ultimele cinci minute din oră, Cynthia s-ar fi lan-sat în vreun monolog aiuristic legat de orice ar fi predat profesoara în ziua aceea. De exemplu, o perorație despre cum numerele negative merită empatia noastră, fiindcă nimeni nu ar trebui să simtă vreodată că valorează mai puțin decât zero.

– Adică, voi n-ați fi negativişti dacă toată lumea v-ar zice mereu că sunteți mai puțin decât nimic? Practic, nici nu exişti. Eşti deprimat rău. Poate te-a dat mama afară din casă. Iubitul sau iubita ți-a dat papucii şi când ai întrebat de ce, ţi-a zis ceva de genul că nu ești de ajuns. Așa că spuneți-mi, cui i-e milă de numerele negative? Cui, doamnă Stevens? Cuuuui?

Cynthia se văicărea și dădea dramatic din mâini, cu pumnii strânși, pregătindu-şi marele final în care își lăsa capul pe bancă. Își lipea obrazul de lemnul pupitrului. Iar când credea doamna Stevens că gata, s-a terminat, Cynthia înălța capul şi întreba:

– Știți ce-aş face eu dacă aş fi un număr negativ?

Răspunsul era unul singur.

– Cynthia, nici să nu-ndrăznești, o avertiza doamna Stevens, ştiind ce urmează.

Răspunsul era mereu acelaşi.

– Eu.. aş…

Un singur răspuns şi toată clasa îl știa.

– Cynthia. Potolește-te! zicea doamna Stevens dând din cap dezaprobator.

Şi fiindcă toată clasa știa răspunsul, îl strigau toți în cor.

– FUGI!

Cynthia ţâşnea din banca ei și se năpustea afară din clasă. Dar doar pentru o clipă. Apoi se întorcea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se aşeza la locul ei, îşi îndrepta spatele, lua creionul într-o mână și cu cealaltă începea să se joace cu cele două codițe împletite de-o parte și de alta a capului – o coafură care-i plăcea fiindcă era haioasă. Doamna Stevens striga după ea, se îndrepta cu pași mărunţi spre uşă, o amenința cu mustrare scrisă.

– Nu mă divizați de restul clasei, doamnă Stevens. Vă rog! Nu ne împărțiți! se prefăcea Cynthia că imploră, subliniind poanta legată de matematică.

– N-am de gând să împart nimic, Cynthia. Mă gândesc mai degrabă la scădere.

Dar doamna Stevens nu-i scădea niciodată nota. Adevărul e că-i plăceau glumele Cynthiei. Îi aminteau de comedianții care apăreau la emisiunile alb-negru de la televizor la care se uita bunica ei când era ea mică. Așa că făcuse o înțelegere cu glumeața. Dacă Cynthia era atentă şi serioasă toată ora, putea să-și facă damblaua în ultimele cinci minute.” (pp.159-161)

Misiunea Cynthiei este să mențină starea de spirit bună a colegilor și a familiei sale restrânse. Mama, proiectată ca eroină, nu are niciodată timp de „spectacolele” fetei. Ascultător fidel îi este bunicul, om încercat de viață. Afectat de o boală a uitării, bunicul păstrează o viziune optimistă a vieții, preluată empatic de nepoată. Efortul Cynthiei nu primește o răsplată pe măsură, dar, în înțelepciunea ei, fata nu are prea multe așteptări. Veselia stârnită în jur, după ce spune o glumă, devine motivație puternică pentru a continua să vadă partea plină a paharului.

Cu strângere de inimă, se observă lesne că romanul portretizează o generație aparte de copii: adolescenții își protejează părinții, devin prematur autonomi, negociază, se confruntă cu situații grave și ascund lucruri care i-ar putea răni pe adulți. Schimbarea de rol este nefirească, însă perfect explicabilă în contextul unei societăți aflate în permanentă criză – de timp, financiară și emoțională. Întrebarea „Ce vei face tu ca să schimbi lumea?” este inutilă: lumea s-a schimbat deja, a devenit imprevizibilă și violentă, păstrând, prin adolescenți, un idealism neverosimil. „Un autobuz școlar a picat din cer”, miraculos, arată că generația tânără nu e pierdută. Adulții o pot încă descoperi cu mirare, cu bucurie și recunoștință.

În roman, vocea este a adolescentului care, prin structura sa interioară, ține să sublinieze apăsat nedreptățile și consecințele lor. Efortul necesar unui ”young adult” pentru a răzbi în lume este subestimat.

Las mai jos alte fragmente:

„UN AUTOBUZ şcolar poate fi multe lucruri. Un autobuz şcolar e un surogat de limuzină. Mai stilat. Un autobuz şcolar e o clasă cu profesor suplinitor. Un autobuz şcolar e un fel de cancelarie a elevilor. Un autobuz şcolar e biroul directorului. Un autobuz şcolar e patul din cabinetul medical. Un autobuz şcolar e un birou în care sună toate telefoanele. Un autobuz şcolar e un centru de comandă. Un autobuz şcolar e o cazemată din perne, pe roți. Un autobuz şcolar e un tanc cu o formă diferită – crenvurştii şi parizerul sunt făcuți din aceeași carne. Un autobuz şcolar e un laborator de chimie – crenvurștii și parizerul sunt făcuți din aceeași carne. Un autobuz şcolar e o zonă sigură. Un autobuz şcolar e un teatru de război. Un autobuz şcolar e o sală de concerte. Un autobuz şcolar e o zonă de restaurante. Un autobuz şcolar e un tribunal, unde toți sunt judecători şi toţi sunt jurați. Un autobuz şcolar e un spectacol de magie plin de numere de dispariție. Taie pe cineva în două. Trage o carte, orice carte. Dă-o mai departe persoanei de lângă tine. Lui cutărică îi place de tine. Un autobuz şcolar e o scenă. Un autobuz şcolar e o piesă de teatru. Un autobuz școlar e un concurs de ortografie. Un concurs de vorbit. Un concurs de ia-ți mâna din fața mea. Un concurs de îți miroase gura a praz stricat. Un concurs de tu nici nu ştii ce-i ăla praz. Un concurs de poate că nu, dar știu că-ți miroase respirația năpraznic. Un autobuz şcolar e un bondar care zumzăie şi poate să înțepe. În loc de aripi are geamuri care se mişcă în sus şi în jos, ca geamurile din restaurantele chinezești și oficiile poştale din cartierele unde autobuzele școlare sunt nave spațiale. Un autobuz şcolar e un clasor de timbre. Se trimit scrisorele pe geamuri. Bilețele sub formă de ambalaje de bomboane, care spun străzii c-a trecut ceva dulce pe acolo. Bileţele sub formă de degete mijlocii arătate pe furiş. Bilețele sub formă de degete care arată către lumea care trece în viteză. Un autobuz şcolar e o pensulă care pictează lumea în tuşe tremurate. Un autobuz şcolar e și o vopsea care nu s-a uscat. Mai poate primi un strat, dar te va murdări dacă te sprijini de ea…” (pp.199-200)

„Salutul:

Își dădură mâna, scuturară de două ori, se prinseră de degete, scuturară de două ori. Arătă fiecare spre el însuşi, apoi bătură pumnul cu ambele mâini, făcură semnul păcii lângă urechea dreaptă, arătară unul către celălalt, își atinseră vârful degetelor, dădură din mâini în aer ca şi cum ar fi ţinut o minge – mai mare decât mingea lui Kenzi din ghiozdan – apoi îşi duseră degetul mare la bărbie și scuturară din cap unul spre altul, terminând cu o îmbrățișare puternică.

– Frați, zise Simeon.

– Frați, repetă Kenzi, cu gura plină, căci încă mai mesteca la prăjitură.

Făcuseră aceleași gesturi pe care le văzuseră la frații lor mai mari. Acelaşi salut. Acelaşi secret. Aceeași legătură. Pe aceleaşi trepte. În timp ce urcau cu liftul fiecare la etajul lui – Simeon la şapte, Kenzi la nouă -, Simeon se uită la Kenzi, ştiind ce dorinţă îşi pusese. Iar Kenzi se uită la Simeon, ştiind că Simeon știa că-și dorise ca fumul lumânării de hârtie să plutească, să ducă un mesaj prin văzduh, peste oraș și peste tot statul, peste câmpuri și autostrăzi unde el nu fusese niciodată, prin sârmă ghimpată, piatră și fier, să se strecoare printre gratii până la urechea fratelui său.

Să-i spună că ar fi vrut să nu meargă pe jos acasă de la școală.

Că și-ar fi dorit ca fratele lui, Mason, să-l ia de la școală cu maşina, o mașină ca cea pe care o furase Chucky, fratele lui Simeon, acum aproape doi ani. Maşina de al cărei furt fusese acuzat Mason și motivul pentru care era acum la închisoare.

Dar nu fix maşina aceea.

Altă mașină.

Şi să-l plimbe pe Kenzi cu ea.

Poate şi să-l învețe să joace handbal.” (pp. 137-138)

„– Cum a fost la școală?

– Bine, răspunse TJ cu un zâmbet afectat, trăgându-şi nasul şi scărpinându-se.

– Binişor, confirmă Jasmine.

– Mă bucur s-aud asta, zise doamna Macy.

Ştiau ce urmează.

– Şi? Ce-aţi învăţat azi?

Deşi doamna Macy le punea întrebarea asta aceeaşi întrebare – în fiecare zi, chiar părea c-o interesează răspunsul.

Jasmine se uită la TJ. El se uită la ea, cu un muc nou atârnându-i din nara stângă. Parcă apăruse din neant, cum apar adesea mucii. Îl şterse cu dosul palmei și răspunseră amândoi odată, ca un cor duminical.

– Nimic.” (p. 25)

„Nu avea haine de firmă, dar era mereu curat. Şi era prieten cu toată lumea. Dar, de fapt, nu era prieten pe bune cu nimeni în afară de Simeon, iar Simeon era prieten cu toată lumea, fiindcă nu era o idee bună să fii duşmanul lui. Kenzi era pe linia de plutire în toate privințele. Până suna de ieşire. Şi apoi… mai era ceva.

Kenzi nu se grăbea niciodată să iasă de la ora domnului Fantana ca ceilalți elevi. Nu pentru că ar fi avut vreo pasiune deosebită pentru științele naturii – adică, îi plăcea materia, ci pentru că știa că nu are cum să ajungă la dulăpiorul lui printre sutele de elevi care se înghesuiau și se izbeau unii de alţii, fără să le pese că fața lui era la nivelul coatelor lor. Mai fusese lovit. De multe ori. Se alesese cu ochii vineți din greşeală, din cauza fetelor care dădeau din mâini să se asigure că prietenele lor înțeleg ce important era ce ziceau ele. Se alesese cu buza spartă fiindcă un băiat se purta de parcă ar mai fi rămas cinci secunde dintr-un meci de baschet – Curry are mingea, aruncă la coș, înscrie! – şi… l-a pocnit pe un puști în figură în timp ce arunca la coş. Iar puștiul acela era… Kenzi. Pentru el, coridorul școlii era teren minat, plin de mine neexplodate îmbrăcate în blugi şi tricouri.” (p. 119)

„Ceilalți din gașcă văzură cum Bit şmecherul, Bit care putea transforma nouăzeci de cenţi în nouă dolari – în înghețată – se transformă în fiu. Un fiu speriat. Un fiu care-și iubeşte mama. Mama zâmbi, mutându-şi privirea luminoasă de la o față la alta, de la un cap chel la altul, de la un prieten la altul.” (p. 55)

„Așa că decisese să ia un caiet şi să încerce să facă acelaşi lucru. Să noteze lucrurile din viața ei ca să poată observa cum rămân la fel şi să știe când se schimbă, ca să fie pregătită pentru ce ar putea aduce acea schimbare. Mama ei proceda aşa mereu cu experimentele ei. O învățase și pe ea să procedeze la fel la toate proiectele de ştiinţele naturii de-a lungul anilor.

– Ca să știm cum cresc plantele acestea în lumină naturală, spre deosebire de cum cresc în lumină artificială, trebuie să notăm fiecare constantă și fiecare variabilă și să notăm toate progresele. Fiecare frunză. Fiecare centimetru. În fiecare zi.

Asta o învățase chiar anul trecut.

Aşa că, a doua zi, cum a sunat de ieşire, Fatima a început să adune date. O listă interminabilă de lucruri care nu se schimbau aproape niciodată. Sunatul de ieşire. Coridorul. Dulăpiorul. Lacătul cu cifru. Uşa. Intersecţia. Agenta de circulație. Casele. Indicatoarele.” (p. 90)

„Kenzi şi Simeon intrară în magazin cu îndrăzneala cuiva care e la el acasă.

– Fredo! strigă Simeon, ridicând o mână în semn de salut în timp ce se îndrepta spre raftul cu pandişpan şi cutii de gogoșele.

– Ia te uită, au venit Ralph-Distruge-Tot și Tom Degețel, răspunse Fredo.

Frunzărea un ziar, lingându-şi degetele tot la fiecare câteva secunde ca să dea pagina, de parcă cineva poate citi aşa de repede.

– În fiecare zi citesc ziarul și sper să nu vă văd feţele în vreun articol.

– Nici n-o să ne vezi vreodată, zise Kenzi. Doar dacă e vorba de o știre pozitivă.

– Ca de exemplu? întrebă Fredo, punând ziarul pe tejghea. Ceva pozitiv, cum ar fi că eu am devenit un avocat de succes, răspunse Kenzi.

– Da, sau că eu am devenit un actor celebru, zise Simeon. Ca să pot juca rolul unui avocat de succes.

Luă o prăjiturică și o întoarse să se uite la data expirării. N-aveai de unde ști cât ţinea Fredo marfa și mai cumpăraseră prăjiturele care aveau gust de cărămidă. Există o probabilitate mai mare să pice un autobuz şcolar din cer.

– Au! zise Simeon ducându-şi mâna la inimă într-un gest dramatic.

– Nu mă înţelegeţi greşit. Sper din tot sufletul să fie cum ziceţi voi, ca să-mi cumpărați magazinul și eu să pot să ies la pensie, să mă relaxez şi să mă uit la Lege și ordine toată ziua, în fiecare zi.” (pp. 130-131)