Când nu mai înțelegem lumea

„Era convins că matematica, fizica și astronomia constituie o singură știință, care trebuie înțeleasă ca un tot.” Benjamín Labatut

Să începem cu finalul cărții, unde mi se pare că știința se dovedește compatibilă cu poezia. În grădină, portocalii și lămâii se prăbușesc sub povara propriului rod. Sfârșitul acestor pomi este provocat de supraabundență. Pare o metaforă a omenirii amenințate de același final care, prin dăruirea sa totală, prin risipă, capătă o stranie frumusețe:

„Nu de mult, grădinarul de noapte m-a întrebat dacă știu cum mor citricele: când ajung la bătrânețe, dacă reușesc să reziste secetei, bolilor și nenumăratelor peste și plăgi, sucombă din supraabundență. În ultima lor primăvară, înfloresc în buchete imense și umplu aerul cu un iz dulceag atât de înțepător încât te pișcă gâtlejul și nasul de la depărtare de două străzi; toate fructele copacului ajung la maturitate deodată, crengile se frâng sub greutatea lor, iar, după câteva săptămâni, tot solul e plin de lămâi căzute. E ciudat, mi-a zis, să vezi atâta exuberanță înainte de moarte.” (p. 201)

Cartea lui Benjamín Labatut face lumină într-un domeniu de nișă – cercetarea din domeniul științelor.

Pasionații de știință sunt puțini, pentru că pasiunea cere, pe lângă talent și muncă, o preferință exclusivă. Pasiunea pare să fie primul obiect de studiu al cărții acesteia greu de încadrat într-un gen. Pasionatul de fizică, de matematică și de chimie și, nu în ultimul rând, pasionatul de istorie este un personaj căruia i se alcătuiește o fișă biografică, în prim-plan rămânând preocuparea însăși pentru o știință care determină reevaluarea conceptului de umanitate.

Este interesant cazul lui Karl Schwarzschild, astronom, fizician și matematician, om luminat, vizionar, doborât de o boală autoimună declanșată de un atac cu gaze toxice, în timpul războiului. O caracteristică importantă a cercetătorului este starea de perpetuă mirare, prin care se traduce curiozitatea intelectuală:

„Pe marginea caietelor, lângă problemele de aritmetică atât de frustrante pentru colegii săi, Karl a calculat echilibrul corpurilor lichide de rotație, obsedat de stabilirea inelelor lui Saturn, pe care le vedea dezintegrându-se iarăși și iarăși, ca într-un coșmar recurent.

Ca să-i mai tempereze obsesiile, tatăl său l-a obligat să ia lecții de pian. La sfârșitul celei de-a doua lecții, Karl a deschis capacul pianului și a scos toate coardele, ca să înțeleagă cum funcționează; citise Harmonice Mundi de Johannes Kepler, cel care susținea că fiecare planetă cântă o melodie când trece pe lângă soare, o muzică pe care auzul nostru nu este capabil să o audă, dar mintea umană o poate descifra. Niciodată nu și-a pierdut capacitatea de a se mira: pe vremea când era student, a observat o eclipsă totală de soare de pe vârful Jungfraujoch și, chiar dacă înțelegea mecanismul ceresc care producea fenomenul, tot îi venea greu să accepte că un corp atât de mic precum Luna era capabil să scufunde întreaga Europă în cel mai dens întuneric.” (pp. 48-49)

Benjamín Labatut scrie atent, documentat, făcând cu ușurință trecerile dintre registre. Cititorul ideal rămâne pasionatul de științe, însă și un neinițiat va găsi genul acesta de lectură absolut acaparator. Informația face sinteza între evenimentele ce se petrec în plan colectiv și întâmplările din viața personală. Tot despre Karl Schwarzschild și felul în care, prin scris, își ordonează gândirea:

„Boxer talentat, iubea natura și venera măslinul modest și longeviv, plin de soare și de viață, însă scrisul i se părea mai presus de orice lucru de pe lumea asta, chiar și decât matematicile, și simțea o adevărată devoțiune pentru această activitate, până într-acolo încât nici nu reușea să gândească ceva ce nu era scris. Scria cu atâta înflăcărare încât în unele manuscrise se observă că vârful creionului a străpuns hârtia. Când făcea calcule, scria ecuațiile în caietele sale, apoi le rescria de mai multe ori, îngroșând fiecare semn, până când îl făcea ininteligibil, numai pentru plăcerea fizică pe care i-o provoca scârțâitul grafitului pe hârtie.” (p. 77)

Cele câteva evenimente personale nu fac decât să sublinieze devotamentul față de cercetare. Pe front, în Primul Război Mondial, Karl Schwarzschild rezolvă ecuațiile teoriei relativității generale pe care Albert Einstein abia le publicase. Rezolvările lui Karl Schwarzschild ajung pe 24 decembrie 1915, într-un plic murdar, pătat de sânge. Scrisul trebuie descifrat cu lupa. Așa cum se dovedește ulterior, din cauze misterioase, genialul locotenent din armata germană este chinuit de o boală necunoscută care-l face să scrie cu febrilitate. Pe măsură ce suferința sa fizică este mai intensă, și viteza gândirii se mărește. Karl scrie chinuit, în poziții ciudate, dar scrie uluitor de repede și foarte mărunt, într-un ritm infernal. Părea o încercare de a utiliza la maximum timpul rămas.

Latura inumană a pasionatului de știință apare la Fritz Haber, cel care a creat un sistem de exterminare căruia îi găsește justificare – „pentru el, războiul era război și moartea era moarte” (p. 29). Haber obține Premiul Nobel pentru o descoperire făcută înainte de război, un pesticid sub formă de gaz, care se dovedise extrem de eficient și care va fi folosit în lagărele de concentrare. Căutător de aur din mări și oceane, Haber se retrage în laboratorul Institutului Kaiser Wilhelm pentru Chimie, Fizică și Electrochimie. Nu știe că o bună parte din familia lui va dispărea în camerele de gazare, din pricina acestui gaz numit Zyclon (ciclon în germană). Relația omului de știință cu familia ocupă în această carte un spațiu semnificativ. Pe Fritz Haber, soția îl lasă singur – se sinucide, neputând trăi alături de un monstru erudit.

Primele atacuri cu gaze toxice folosite în timpul Primului Război Mondial sunt devastatoare. Nu li se cunoștea puterea distructivă. Ceea ce părea un experiment (și un experiment ar trebui să fie controlat) se dovedește un act criminal împotriva omului și a naturii. Fritz Haber se află el însuși la fața locului. Își riscă viața pentru a face constatările de care are nevoie pentru a-și continua cercetarea:

„Având de două ori înălțimea unui om și fiind la fel de des ca o pâclă, cuprindea tot orizontul și avea o lungime de șase kilometri. La trecerea sa, frunzele din copaci se ofileau, păsările cădeau moarte din cer și iarba căpăta o nuanță metalizată și bolnăvicioasă. Un gust ca de ananas și leșie a gâdilat gâtlejul soldaților din cauza reacției dintre gaz și mucoasa plămânilor, formând acid clorhidric. Pe măsură ce norul cuprindea tranșeele, sute de soldați s-au prăbușit la pământ cuprinși de convulsii, sufocându-se cu propria flegmă.” (p. 27)

Tot Fritz Haber reușește să extragă azot direct din aer. Descoperirea avea să revoluționeze agricultura și să salveze milioane de oameni de la moartea prin înfometare. Să nu uităm, Fritz Haber este cel din pricina căruia muriseră în lagărele de concentrare, gazați, milioane de oameni. E greu de spus cum funcționează destinul – ironic, se reechilibrează balanța morală și, din criminal de război, Haber tinde spre statutul de erou:

„În 1907, Haber a fost primul om care a reușit să extragă azot – principalul nutrient de care plantele au nevoie pentru a crește – direct din aer. Așa a reușit să rezolve, de la o zi la alta, penuria de îngrășăminte de la începutul secolului XX, penurie care amenința să declanșeze o foamete mondială, cum nu mai fusese niciodată până atunci; dacă Haber nu ar fi existat, sute de milioane de oameni, care până atunci depindeau de substanțe naturale, precum guano și silitra, folosite ca îngrășăminte pentru culturile lor, ar fi riscat să moară de foame. În secolele trecute, nevoia avidă din Europa a făcut ca bande de englezi să meargă în Egipt pentru a fura din mormintele vechilor faraoni nu aur, bijuterii sau antichități, ci azot, care se găsea din plin în oasele miilor de sclavi înmormântați alături de faraonii Nilului pentru a fi serviți și după moarte. Hoții de morminte englezi consumaseră deja rezervele din Europa continentală; dezgropaseră peste trei milioane de schelete, inclusiv ale soldaților și cailor morți în bătăliile de la Austerlitz, Leipzig și Waterloo, și le trimiseseră cu vaporul în portul Hull, în nordul Angliei, pentru a fi măcinate în Yorkshire și apoi folosite ca îngrășământ pentru câmpiile verzi ale Albinonului.” (pp. 30-31)

Rămân multe întrebări în urma acestei cărți: ce înseamnă studiul unei discipline abstracte și unde duce această fervoare a cercetării, care sunt limitele cunoașterii, dacă pot fi intuite, cât ocupă din viața personală și în ce măsură este (sau ar putea fi) folosită orice inovație în folos propriu, cel puțin, dacă nu în folosul omenirii. Cea mai importantă problemă pe care o semnalează Când nu mai înțelegem lumea nu se referă la arsenic, cianură, albastru de Prusia, ci la etica științei.

Aproape nimic nu știu în momentul acesta să spun despre Benjamín Labatut, ceva care să explice felul în care scrie acest om tânăr. Am găsit, la o primă documentare, câteva informații biografice, doar câteva – e născut în 1980 la Rotterdam, și-a petrecut însă copilăria și adolescența la Haga, Buenos Aires și Santiago de Chile. A scris câteva cărți de proză scurtă, toate premiate – Antártica empieza aquí (2012), Después de la luz (2016), Un vendor terrible (2020), La piedra de la locura (2021).

Publicată în 2020, Când nu mai înțelegem lumea este o meditație asupra condiției umane, din perspectiva omului de știință, care are forța de a intui că ceea ce pare adesea un mers înainte al civilizației marchează, la un moment dat, regresul nivelului de umanitate. Mintea umană de tip genialoid este înspăimântătoare. Pare să nu existe descoperire revoluționară în domeniul științei care să nu fi pus o problemă fundamentală de etică: nu există nicio garanție că cercetarea rămâne de partea binelui, adevărului și vieții.

Las mai jos alte fragmente:

„Ca și cum ar fi vrut să demonstreze că accidentul nu-i afectase deloc capacitățile, Schwarzschild a publicat în anul acela articol după articol, muncind ca un om posedat. A analizat transferul energiei stelare prin radiație, a realizat studii asupra echilibrului atmosferei solare, a descris distribuția vitezelor stelare și a propus un mecanism de modelare a transferului radioactiv. Incapabilă să reziste impulsurilor, mintea lui sărea de la un subiect la altul. Arthur Eddington l-a comparat cu șeful unei grupări de gherilă pentru că atacurile sale loveau unde te așteptai mai puțin, iar nesațul său intelectual era fără limite, căci includea toate zonele cunoașterii. Îngrijorați de ritmul nebunesc al muncii sale academice, colegii i-au sugerat să o lase mai moale, temându-se că focul care-l însuflețea va sfârși prin a-l consuma. Aspira la o cunoaștere similară celei căutate de alchimiști și muncea cu o stranie urgență pe care nici el măcar nu și-o putea explica: Adeseori am trădat cerul. Interesul meu nu s-a limitat niciodată la lucrurile din spațiu, de dincolo de Lună, ci a urmat ițele care se țes de acolo până în zonele cele mai întunecate ale sufletului omenesc, pentru că acolo, în suflet, trebuie să ducem lumina nouă a științei.” (pp. 50-51)

„Nu ambiția și nici dorința de putere nu mă stimulează, ci senzația acută de ceva foarte mare, extrem de real și de delicat, totodată. Grothendieck a continuat să ducă abstracția spre limite din ce în ce mai extreme. Nu cucerea bine un teritoriu, că se și pregătea să-i extindă granițele. Piscul investigațiilor sale a fost conceptul de motiv; o rază de lumină capabilă să lumineze toate întruchipările posibile ale obiectului matematic. Inima inimii, așa a numit acea entitate situată în epicentrul universului matematic, de la care nu ne parvin decât cele mai slabe și îndepărtate scânteieri.

Chiar și cei mai apropiați colaboratori ai săi au considerat că mersese prea departe. Grothendieck voia să prindă soarele cu o singură mână, să dezgroape rădăcina secretă capabilă să unească numeroasele teorii aparent lipsite de legătură. I-au spus că e un proiect imposibil, semănând mai degrabă cu delirul unui megaloman decât cu un program de cercetare științifică. Alexander nu a vrut să audă nimic. Scrutase atât de profund bazele matematicii, încât mintea lui a dat peste abis.” (p. 81)

„Dar, deocamdată, vă spun cu siguranță deplină că toate lucrurile pot exista în două moduri diferite și că nimic nu e atât de solid precum pare; piatra din mâna copilului care țintește vrabia nepăsătoare de pe creangă s-ar putea scurge ca apa printre degete.” (p. 124)

„Răspunsul a sosit după două zile și l-a consacrat brusc pe Broglie, în lucrarea căruia Einstein vedea începutul unui nou drum pentru fizică: A ridicat un colț al marelui văl. Este primul grăunte de lumină în această dilemă a lumii cuantice, cel mai teribil din generația noastră.” (p. 126)

„A intrat în camera lui și s-a așezat la masa de lucru, fără să-și dea jos nici paltonul, nici pălăria. Și-a deschis caietul și a început să-și noteze ideile, mai întâi lent și dezordonat, iar apoi cu o viteză maniacală, tot mai concentrat, până când a dispărut totul din jurul său. A muncit ore în șir, fără să se ridice de pe scaun, simțind încontinuu un fior care-i străbătea șira spinării de sus până jos, până când soarele a apus și nu a mai putut vedea să scrie, moment în care s-a târât până la pat și a adormit cu pantofii în picioare.” (p. 137)

„Mintea nu e în stare să negocieze cu paradoxurile și contradicțiile sale. Este ca și cum teoria asta ar fi picat din cer, exact ca un monolit din spațiu, iar noi, pur și simplu, mergem de-a bușilea în jurul ei ca niște maimuțe, ne jucăm cu ea, aruncăm spre ea cu pietre și lemne, fără să înțelegem cu adevărat nimic.” (pp. 200-201)

Când nu mai înțelegem lumea de Benjamín Labatut