Aseară, în drum spre casă, mi-am adus aminte de „The Brown Eyes vs. Blue Eyes Experiments”, celebrul, pe drept cuvânt, experiment a numai puțin celebrei Jane Elliott. Și mi-am spus că de data asta chiar trebuie să scriu câteva rânduri. Că mi-a schimbat viziunea sau modul de lucru e aproape jenant de puțin spus.
Eram prin 2001 și lucram la CCD (Casa Corpului Didactic, pentru neinițiați – o instituție care în acte (cel puțin) se ocupă cu perfecționarea cadrelor didactice – și cum/necum am ajuns să fac parte din echipa de formatori din cadrul unui proiect PHARE dedicat educației incluzive și integrării copiilor romi în comunitățile școlare. Am fost opt formatori (nu am rămas aceeași de la început, dar cert e că opt a fost cifra constantă). Un proiect foarte, foarte bun, întins pe mai mulți ani, s-a lucrat pe mai multe dimensiuni, în fine, nu e locul și momentul să dezvolt (atât spun: păcat că nu s-a insistat pe diseminarea rezultatelor mai eficient). Ca să ajungem să facem formare am fost noi, cei opt, formați la Sinaia, timp de cinci săptămâni sau mai bine. N-au fost legate între ele săptămânile, ci aveam cursuri o săptămână, mergeam acasă, elaboram planuri de activități și altele, reveneam la Sinaia și tot așa. Ei bine, în cele cinci săptămâni noi n-am văzut Sinaia! Cursurile începeau la 8 a.m. și se terminau după 7 p.m. Mâncam în hotel, ne beam cafelele în hotel, acolo se întâmpla tot. De multe ori, aveam săli de curs pe la subsol, unde nici măcar lumina naturală nu pătrundea. Seara dădeam să ieșim să facem câțiva pași și eram precum marinarii pe uscat, ne clătinam la propriu și orbecăiam după cănile de cafea sau ceai. Atunci a fost despre limite, despre schimbare, în cel mai pur sens al cuvântului schimbare. Și da, mulți dintre cei care am fost acolo ne-am schimbat iremediabil (în bine). Cei care n-au reușit au ieșit din proiect încă din prima săptămână, cel mult a doua. A fost despre efort, despre suferință, despre omenesc/prea omenesc și încă multe altele. Patricia, coordonatoarea formării, era o doamnă la vreo 60 de ani, mică de statură, o englezoaică sadea cu o minte brici și care după terminarea proiectului a plecat în Africa să deschidă o școală acolo. Avea o dragoste de oameni greu de regăsit la alții. Poate o să povestesc vreodată pe îndelete despre ea, ar merita mult mai mult decât câteva rânduri scrise în grabă.
La unul dintre cursuri am vizionat „A class divided” al lui Jane Elliott. Atunci a fost prima dată. E despre prima ei generație de puști cu care a lucrat „The Brown Eyes vs. Blue Eyes”; în prima parte a filmului e despre experiment ca atare, în a doua parte apar „subiecții” adulți, povestind despre impact și tot restul. De notat că prima parte s-a întâmplat undeva prin anii ´60. Jane Elliott era o tânără învățătoare pe atunci. Mi-a atras atenția atunci mărturia unuia dintre subiecți: soția lui spune tuturor că n-a întâlnit om mai tolerant ca el.
După încă vreo 3 ani, alt proiect, cu altă finanțare, cu alți formabili. În fine, condiții total schimbate. Mă reîntâlnesc la o sesiune de formare cu experimentul lui Jane Elliott, numai că de data aceasta a fost o sesiune filmată într-o universitate americană celebră, cu studenți care și-au dorit să facă parte din experiment. Uluitor să vezi pe viu natura umană în schimbare. Uluitor să vezi cum Jane Elliott face tot posibilul ca această schimbare să aibă loc acum și aici! Mi se face pielea de găină și când scriu. La sfârșitul filmuleţului ea a declarat că după o astfel de sesiune o doare capul cel puțin două zile. Și atunci am avut declicul! Pt că… între timp nu mai eram la CCD, reununțasem după 3 ani de muncă infernală să mai lucrez în regim de tranșee. Pentru cine nu știe, un curs de formare e cu mult peste o oră de lucru cu elevii, lucrul cu adulții presupune alte tehnici, alte abordări, alte obiective. De aceea un formator nu lucrează pe bandă rulantă. Nu poate „livra” nonstop formare, că nu are cum. Ei bine, noi la CCD în perioada aceea ajunsesem să lucrăm și în week-end, când plecam în județ să facem formare cu cadrele didactice la ei acasă. Cristina (Butnaru), colega mea, chiar râdea de mine: pe tine, Nona, dacă te trezește cineva la trei noaptea și-ți zice să faci formare, intri pe pilot automat și n-ai treabă. Aveam cursanți care veneau special la cursurile mele, vroiau să vadă mereu ceva nou, erau dispuși să învețe, își doreau asta. Evident că asta cerea din partea mea multă pregătire și multă, multă documentare. Am zis „stop” când mi-am dat seama că începusem să somatizez oboseala, nu mai puteam mânca nimic, eram veșnic obosită și am ajuns să fac și o operație.
Și mi-am adus aminte de durerile de cap ale lui J.E. Când lucrezi cu adulții ai alte registre de comunicare, cu ei alte obiective, alte targeturi, dar mai ales n-ai voie să le ignori pattern-urile, experiența, zestrea culturală. De aceea și trebuie să te informezi în prealabil cu cine vei lucra, iar ca obiectivele să fie atinse trebuie să fii acolo, cu totul, să uiți de tine și de familie și tot ceea ce nu ține de grupul de formabili. Să te izolezi de exterior și să provoci schimbarea. Nu mă laud, dar cred că mi-a ieșit asta de cel puțin câteva ori, din moment ce aveam cursanți care mă urmăreau, veneau la cursurile mele, mă întrebau ce o să mai facem data viitoare. Era cu adevărat o misiune imposibilă să aduc ceva nou și, mai ales, să întrețin schimbarea.
Durerile de cap revin cu o frecvență uluitoare, pot deveni stare permanentă.
Din păcate, astăzi, la mai puțin de zece ani de atunci, mi se pare că s-au scurs decenii, că oamenii s-au blazat, că nimeni nu mai are nevoie de experiență, de plusvaloare sau de schimbare. Mi se pare de-a dreptul grotesc să avem un ministru mai slab decât toți foștii miniștrii (și am avut destui după 1989!). Mi se pare trist că oamenii au ajuns să caute cursuri de formare, seminarii sau ce mai intră în categoria asta doar pentru hârtii și cam atât. E deprimant să vezi că impostura câștigă teren pe zi ce trece, că formările se expediază în maximum trei ceasuri (!!!). Am fost sunată zilele trecute să particip la un curs de formare pe o temă pe care eu am acreditare de mult timp, că am o experiență pe domeniul respectiv n-a contat o secundă, formatorii sunt aleși pe criterii ce țin de funcție și nu de experiență. Mai vreți schimbare? Poftim schimbare! În rău! Și ar mai fi exemple care să dea dureri de cap Altfel de dureri de cap decât cele ale lui Jane Elliott, evident.
PS: J.E. A fost întrebată la un moment dat, cât timp va mai face experimentul. Și a răspuns: cât timp va fi nevoie. La noi cred că va fi nevoie secole de acum înainte.
Sursa foto: http://fountaincityfrequency.com
