„Credințele mele” de Bertrand Russell

În 1940, tribunalul din New York anula numirea lui Bertrand Russell la City College pe motiv de propovăduire a „imoralității”. Printre probele doveditoare se invoca și cărticica de față. Extrase din ea au fost intens citate în ziare cu scopul de a denigra filosofia russelliană și a o prezenta publicului larg ca apogeu al reticenței sale vizavi de moralitate. Lucrarea „Credințele mele” a apărut a doua din seria de broșuri editate sub titlul de „Azi și mâine” și presupunea tratarea unor teme actuale pentru acea vreme. Ideile de bază se regăsesc și în „Principiile reconstrucției sociale”, unde sunt pe larg argumentate. În ediția Humanitas o găsim cu o prefață frumoasă și lămuritoare scrisă de Alan Ryan, iar în adresarea sa către cititori, datată 1925, Russell își exprimă temerile și speranțele cu privire la atingerea unei vieți împlinite, despre locul omului în univers și posibilitățile lui.

În cugetările sale, Russell face diferența între două perspective de validare umană. Dacă tratăm omul ca o entitate a naturii, care este supusă legilor fizice, în aceeași măsură ca plantele și animalele; bucată de materie constituită din aranjamente chimice, fie ele și complexe, fără închipuiri metafizice; raportați la filosofia naturii –

„suntem parte a naturii, suntem subordonații naturii, suntem rezultatul unor legi naturale și, pe termen lung, victime ale lor (…) Ar fi ridicol ca filosofia naturii să fie deformată astfel încat să furnizeze rezultate pe placul minusculilor paraziți ce trăiesc pe această neînsemnată planetă.”

Raportați la filosofia naturii ar fi pretențios din partea noastră să pretindem la nemurire.

Raportați la filosofia valorii însă, avem toate pârghiile necesare pentru a deveni propriul nostru dumnezeu. În lumea valorilor:

„noi suntem cei care cream valoarea, dorințele noastre sunt cele ce conferă valoare. Pe acest tărîm noi suntem regi, și dacă ne înclinăm în fața naturii, prin asta ne depreciem regatul, căci determinarea a ceea ce conferă preț vieții ne revine nouă, și nu Naturii – nici chiar Naturii personificate ca Dumnezeu.”

În opinia autorului viața capătă valoare atunci când există armonie între iubire și cunoaștere, sub forma unei convețuiri indispensabile –

„viața demnă de trăit este cea inspirată de iubire și călăuzită de cunoaștere (…) atît cunoașterea, cît și iubirea sunt indefinit extensibile; adică oricît de bună ar fi o viață se poate imagina una mai bună decat ea.”

Russell subliniază în același timp necesitatea unei existențe autentice, detașate de manipularea moralistă bazată pe confirmarea socială și frica de izolare:

«toate regulile morale trebuie testate examinînd dacă tind sau nu să realizeze scopurile pe care le dorim, nu scopurile pe care ar trebui să le dorim. Ceea ce „ar trebui” să dorim înseamnă, pur și simplu, ceea ce altcineva vrea ca noi să dorim; de obicei, ceea ce autoritățile – părinții, dascălii, polițiștii, judecătorii – ar vrea să dorim.»

Într-un sclavagism moral, consistența individului se diluează. Individul își pierde reperele, nefiind capabil să judece cu mintea sa, ci în funcție de o instanță și se vede confruntat „cu o nemeritată alegere între ipocrizie și ponegrire”. Modelele de moralitate trebuie să aibă repere în consecințele probabile și să nu se bazeze pe superstiții, ignoranță și prefăcătorie pe o durată egală cu eternitatea :

„e limpede că regulile ce alcătuiesc codul moral al unei comunități nu au caracter ultim și autosuficient, ci se cer examinate spre a vedea dacă sunt ca și cum ar fi fost instituite prin înțelepciune și binevoință.”

În căutarea vieții valoroase omul trebuie să țină cont de faptul că este animal social, că o viață împlinită „reclamă o multitudine de condiții sociale, fără de care nu poate fi atinsă” de nevoia de securitate și dreptate generale

„nimic nu se poate realiza însă prin încercări de a asigura securitatea unei părți din omenire pe seama alteia – a francezilor pe seama nemților, a capitaliștilor pe seama salariaților, a albilor pe seama rasei galbene ș.a.m.d. Astfel de metode nu fac decât să amplifice în grupul dominant spaima ca nu cumva ranchiuna legitimă să-i împingă pe cei oprimați la revoltă. Numai dreptatea poate genera securitate; iar prin dreptate înțeleg recunoașterea dreptului egal al tuturor oamenilor.”

Pentru zidirea unei vieți valoroase avem nevoie de curaj, empatie, bunăvoință și autocontrol, iar toate acestea vin gradual prin educație. În „Credințele mele” regăsim cele trei premise ale filosofiei russelliene: dorința ca motor al acțiuni, impulsul creator și etica, într-o prezentare succintă. Bineînțeles că nu a fost trecută cu vederea religia ca exemplu tradițional impus de conduită morală și nici oportunitățile contradictorii ale științei. În cele din urmă B. Russell nu tinde să-și impună viziunea, ci doar și-o enunță și speră că ea va fi sursă de inspirație pentru cât mai mulți.

Scrierea o găsesc rațională și profund umanistă, pe bună dreptate, așa cum zice în prefață Alan Ryan:

„este o scriere atît de lucidă și delectabilă, încît a te apuca să le explici cititorului conținutul ei ar însemna să le răpești plăcerea contactului direct cu scriitura russelliană.”

Editura: Humanitas