„Flori de prun” de Tan Swie Hian

Atracția românilor pentru misterioasele ținuturi ale Extremului Orient datează de foarte timpuriu. Iar primul român care s-a încumetat să pornească la drum într-acolo, a fost spătarul Nicolae Milescu, cel care în anul 1675 a străbătut toată Siberia și a ajuns până în China, unde s-a întâlnit chiar cu împăratul, cu care a avut o întrevedere diplomatică. Interesul românilor față de cultura extrem-orientală au explodat însă după a două jumătate a secolului XX, când tot mai mulți scriitori români au fost vrăjiți de farmecul liricii nipone, iar unii dintre ei chiar au încercat să scrie la rândul lor haiku-uri, acele bijuterii ce surprind în numai trei versuri un microunivers ce oglindește în sine macrouniversul. Poate cel mai cunoscut exemplu ar fi cel al lui Nichita Stănescu, care a scris și publicat în volumele sale, mai multe „stări de haiku”. După 1990, „fenomenul haiku” s-a amplificat și mai mult, astfel încât au fost deschise școli și societăți de haiku, la București, Constanța și chiar la Slobozia, iar numeroși scriitori români de haiku au fost invitați în Japonia și distinși cu premii și ovații pentru efortul lor de a propăși lirica niponă, în inima Europei.

Se pare însă că nu doar românii s-au uitat către lumea exotică a Orientului Îndepărtat. Și că inclusiv unii dintre oamenii de cultură ai „Lumii Noi” au fost atrași de România, fie că au văzut-o doar ca pe o poartă către Occident, fie că au fost, într-adevăr, vrăjiți de frumusețea acestor plaiuri și mai ales de aspectul de bazar bizar pe care l-a luat fără voie țara noastră aflată strategic la confluența atâtor civilizații diferite. Un astfel de caz este cel al artistului singaporez Tan Swie Hian (pictor și scriitor), cel care în 1995 a expus la București o serie de picturi de inspirație chineză. Prilej cu care a fost descoperit de poetul Marin Sorescu, cel care, fascinat fiind de personalitatea acestuia, a luat inițiativa de a-l face cunoscut publicului român și în calitate de scriitor, nu doar de pictor.

Tan Swie Hian s-a născut în Indonezia în anul 1943. Este licențiat în limba și literatura engleză, la Universitatea Nanyang din Singapore. Și-a început cariera literară în 1968, publicând numeroase volume de poezie, proză, eseuri, povestiri, critică și traduceri, iar din 1973, în calitate de artist plastic, are mai multe expoziții de pictură, caligrafie, gravură și sculptură.

În anul 1996, Marin Sorescu publică la editura Creuzet, traducerea volumului Flori de prun – Fabule, pe care îl și prefațează magistral. Traducerea este realizată după o ediție în limba engleză, comparată cu o alta, în limba franceză, acesta necunoscând limba chineză. În Prefață, Sorescu descrie fabulele lui Tan Swie Hian, ca fiind: „focalizări ale spiritului”, ce „pun în ramă întâmplări neobișnuite, dar din lumea miniaturalului”. În acestea,

„Ființele mici – un fluture, un licurici, dar și lucrurile sau elementele naturii, luate în componentele lor cele mai umile, un fir de iarbă, o picătură de apă, mușchiul de copac se arată încărcate de semnificații. Ele vorbesc despre repeziciunea trecerii timpului, despre complexitatea vieții, despre tainele lumii”.

Ceea ce m-a frapat la fabulele acestui scriitor singaporez nu a fost într-atât concentrarea lor, esențializarea la maxim a unui fapt de viață, aspect cumva previzibil dat fiind că ele vin din zona culturală ce a dat lumii haiku-ul și tanka, nici faptul că, uneori, personajele nu vin din zona animalieră, ci de-a dreptul din cea a fenomenelor naturii, ci predispoziția lor spre transcendență. Faptul că morala lor, sau mai bine zis, ceea ce ține loc de morală, rareori se referă la aspecte ce țin de ordinea vieții pământene, ci mai mereu surprinde adevăruri de dincolo de lumea tangibilă. Sunt fabule ce surprind comunicarea omului cu elementele naturii, ca de exemplu cu lumina, care, asemeni unei persoane, răspunde de-ndată celui de-i vorbește:

„În pustie, călătorul îi spune marii lumini albe: Așa nu te pot privi. Lumina se prefăcu imediat în opt curcubee” (Dharma curcubeului).

De bună seamă că nu lipsesc nici fabulele ce fac referire la spiritualitatea specifică țărilor orientale, și în special la credința lor în reîncarnării. Iar un text foarte relevant în acest sens, este următorul:

„În timpul războiului, femeia și-a strangulat copilul nou-născut, o fetiță. După război a adus pe lume un băiețel pe al cărui gât erau două pete roșii” (Urmă din naștere).

De asemenea, o fabulă ce tratează tema reîncarnării, dar al cărei înțeles este mult mai înalt decât această învățătură, este următoarea:

„Corpul mamei era țeapăn. Cei zece cățeluși continuau să sugă. A doua zi, laptele se transformă din acru în dulce, trupul mamei din țeapăn deveni moale, din rece cald, și, în cele din urmă, ea deschise ochii și reveni la viață. Cei zece pui supseseră zdravăn. Flori divine cădeau din belșug” (Schimbarea laptelui).

Vedem așadar cum, tema iubirii de biruiește moartea, pe care europenii o tratează adeseori în luni poeme și epopei, este esențializată atât de simplu și duios, de acest artist.

Și pentru a nu rămâne cumva cu vreo preconcepție legată de lipsa de umor a asiaticilor, și pentru a nu-i acuza pe nedrept de exces de spiritualitate și sobrietate, propun să încheiem într-un ton pozitiv și într-un hohot de râs:

„Tânărul lacheu, însărcinat cu prăjitul fantomelor în iad, frige fiecare fantomă și fiecare strigoi, respectând procedura, până ce fantoma devine rumenă și crocantă. Apoi o învie la loc” (Prăjind fantome).

Prin demersul său de a traduce aceste bijuterii lirice de sorginte niponă, căci parcă tot nu-mi vine să le spun doar „fabule” și-atât, Marin Sorescu ne deschide înaintea ochilor o întreagă lume nouă, inedită, având o cultură proprie foarte bine definită, cu o spiritualitate specifică și cu un mod de viață și de gândire mult diferite de cele ale europenilor în general și ale românilor în special.

Și dacă tot trebuie să le numim „fabule”, atunci marea lor „morală” ar fi aceea că, în univers, fiecare element comunică cu fiecare alt element, iar omul trebuie să învețe să respecte fiecare element al naturii, indiferent de cât este de mic și de cât de nesemnificativ îi este la prima vedere. Pentru că, un munte acoperit de licurici va lumina mai tare în noapte decât orice om.

Așadar, o lectură exotică, plină de învățături, ce s-ar putea să modifice câte ceva în sufletul celor ce o vor parcurge în egală măsură cu ochii trupului, cu ochii minții și mai ales cu ochii inimii. Sau, cum ar spune orientalii, cu cel de-al treilea ochi.

Editura: Creuzet