Bombardamentul tabuurilor

În 2021, pe scena mare a Teatrului Național Cluj-Napoca avea loc premiera unui spectacol regizat de Tudor Lucanu, Șase piese în căutarea unui autor de Luigi Pirandello. Încă de la primele scene din Am bombardat New Haven, spectacolul ce a avut premiera în octombrie 2024 (regia László Bocsárdi) mi-am adus aminte de spectacolul montat și adus la scenă într-un timp deloc, dar deloc prietenos cu lumea artistică (pentru reîmprospătarea memoriei, 2021 este unul din anii în care pandemia de coronavirus a făcut aproape imposibilă vieții culturale pe linie de plutire). Nici premiera spectacolului Am bombardat New Haven n-a avut loc într-un timp al păcii, dimpotrivă. În Ucraina războiul se prelungește într-un mod pe cât de absurd, pe atât de fatidic, în fâșia Gaza victimele se înmulțesc pe zi ce trece, iar în Europa se apar într-un ritm îngrijorător guvernele care au în componență (sau chiar sunt conduse de) extremiști (de dreapta sau de stânga, sunt la fel de nocivi pentru menținerea democrației). În spectacolul teatrului clujean orașele ce urmează a fi bombardate sunt Constantinopol și Chișinău, nicidecum New Haven; pentru cunoscători, titlul piesei scrisă de Joseph Heller în 1967 este ironic, în dublu sens, dar mai ales pentru că primele reprezentații („de probă”, dacă vreți) au avut loc în New Haven, Connecticut, pentru ca ulterior să se joace pe Broadway. Cele două orașe ce urmează să fie bombardate în montarea lui Bocsárdi sunt purtătoare de semnificații pe cât de diferite, pe atât de lămuritoare pentru spectatori: primul oraș nu mai există, de aici și absurdul situației – de ce să bombardezi ceva ce nu mai există? Pe cât de absurd ordinul de a bombarda, pe atât de plin de semnificații: trăim epoca în care deciziile absurde își găsesc rapid justificări, dezinformarea a atins cote greu de imaginat, ceea ce justifică cumva priza la mase a unor decizii politice care intră repede în sfera absurdului. În legătură cu cel de-al doilea oraș ce urmează să fie bombardat: Heller a spus ca acesta să fie orașul în care se joacă de facto spectacolul, dar în condițiile actuale decizia de a bombarda Clujul ar fi fost cel puțin interpretabilă, dacă nu generatoare de scandaluri mediatice, ceea ce ar fi pus spectacolul într-o cu totul altă lumină. O completare personală, care se poate constitui într-un bemol: la ora premierei, Chișinăul era capitala unui stat condus de o femeie, aflată la al doilea mandat prezidențial și care a reușit să învingă susținătorii regimului putinist; în schimb, în România, atunci, în octombrie 2024, nu se știa aproape nimic despre cât de influent poate fi un „personaj politic” precum Călin Georgescu și ce ravagii poate face în viața politică și socială a statului român contemporan; în schimb, se știa că partidele de extremă dreapta s-au înmulțit, în detrimentul celor care promovează idei și valori democratice demne de a fi la baza oricărui program de guvernare.

credit foto Nicu Cherciu

Joseph Heller n-a scris o piesă pentru marele public, și totuși succesul unei oarecari montări a acesteia poate să fie luat în discuție, cu condiția ca regizorul să țină seama de anumite aspecte. Faptul că piesa e în două planuri și devine de la un punct încolo „piesă-în-piesă” face dificil de receptat orice surplus. Simțul măsurii trebuie să fie principiu de bază și să fie evident mai cu seamă în relația dintre personaje. Pentru că ele, personajele, se desprind încă de la primele scene de actori și devin autonome, ba chiar pare că le dictează actorilor evoluția la scenă, în sală sau în culise. Dictatura personajelor este evidentă mai ales pe final de spectacol, când nici vorbă de personaje, ci doar de actori derutați, în căutarea personajelor, nicidecum a pieselor (de teatru). E o căutare de sens aici, la care spectatorii sunt invitați să ia parte, să adauge plus-valoare sau, dimpotrivă, să anuleze din elan și entuziasmul celor care joacă și se joacă de-a teatrul. O distribuție eminamente masculină, 15 actori și o singură prezență feminină. Salutară dorința regizorului de a păstra „în caracter” distribuția de rol, abținându-se de la travesti (tentant în cazul unora dintre personaje). Chiar dacă am simțit pe alocuri nevoia unei mai bune delimitări între cele două planuri – mi-ar fi plăcut o mai bună marcare a diferențelor dintre cele două acțiuni – Constantinopol și Chișinău, pentru că și motivele pentru care sunt bombardate cele două orașe sunt foarte diferite – nota de final e că Am bombardat New Haven e un spectacol ofertant, pentru actori și spectatori deopotrivă. Primii își etalează talentele și gradele (diferite!) de profesionalism, ceilalți sunt puși în fața unei atitudini pro active. Cu alte cuvinte, spectacolul capătă valoare doar în măsura în care și spectatorii intră în joc, altfel totul devine caduc.

credit foto Nicu Cherciu

Am bombardat New Haven e un spectacol solicitant, atât pentru actori, care joacă într-un ritm cazon de-a dreptul infernal pe alocuri, dar și pentru cei din sală, care „suportă” agresivitatea tonului de cazarmă, al replicilor „țipate” în pași cadențați aproape trei ore. Scenă minimal dotată din punct de vedere scenografic, în care lumina joacă rol primordial și devine construct de sine stătător de la un punct încolo, cu actori îmbrăcați în spirit cazon, uniforme aproape perfecte din punctul de vedere al croiului, dar în culori care n-au nimic în comun cu armata: combinații de mov și verde, accente de culoare menite să țină trează memoria spectatorului. Actorii joacă roluri, dar își ies adesea din rol pentru a vorbi despre ei înșiși ca și cum ar fi personaje; chiar dacă schimbările de plan nu sunt întotdeauna evidente și, mai ales, justificate/justificabile din punct de vedere artistic, spectatorii rămân în orizontul unei înțelegeri pe deplin cognitive a aceea ce li se propune: o dezbatere cu privire la rolul artei (teatrale sau de orice altă natură) într-un secol dominat de tot felul de conflicte (politice, ideologice, religioase etc.). Foarte bine construit momentul morții/dispariției lui Henderson, când moare nu doar personajul, ci și actorul în sine; o pierdere de identitate (dublă), dar și de sens. Cine are nevoie de morți, fie ele și doar artistice? Dacă dispare un actor, se mai întreabă oare multă lume despre unde a plecat, ce mai face, cum îi este?

credit foto Nicu Cherciu

Trio-ul Starkey (Ionuț Caras), Henderson (Matei Rotaru) și Maiorul (Ovidiu Crişan) este epicentrul dinamicii întregii montări. Celor trei li se adaugă Ruth/fiica lui Starkey (Sânziana Tarța), care reușește să fie autentică și în scenele pline de un absurd greu de dus, semn că maturitatea profesională o ajută să păstreze echilibrul. Într-un spectacol al absurdului, surplusul face diferența; cu alte cuvinte, se vede foarte ușor orice tușă în plus sau orice accent nelalocul lui. În montarea semnată de László Bocsárdi sunt câteva scene în care se pierde motivul pentru care trupa trebuie să bombardeze cele două orașe, de aici și ușoara derută cu care am rămas la final. În schimb, l-m regăsit pe Matei Rotaru în vervă, cu poftă de joc, pe Ionuț Caras în vervă, și pe Sânziana Tarța pe un vârf de carieră. De urmărit evoluția „idioților”, un grup pe cât de eterogen, pe atât de omogen ca evoluție socială. Idioții devin, în viziunea lui Bocsárdi, nu atât utili în economia spectacolului, cât necesari pentru o mai bună înțelegere a firului epic.

credit foto Nicu Cherciu

Am bombardat New Haven, spectacolul Teatrului Național Cluj-Napoca, e pentru cei care vor să înțeleagă cum devine posibilă dictatura imposturii, dar și pentru cei care încă mai cred că abandonul și lipsa de reacție sunt soluții salvatoare. De asemenea, montarea semnată de László Bocsárdi ne pune în situația de a medita cu privire la rostul artei într-o lume în care dictatura realismului face adesea imposibilă orice discuție serioasă cu privire la estetică (teatrală). Deloc întâmplătoare și discuția despre convenții și tabuuri teatrale într-o lume în care actorii se văd adesea înlocuiți; o discuție de fond despre prezența tehnologiei, a IA-ului și a multitudinii de efecte obținute cu ajutorul tehnologiei devine astfel necesară, atât pentru cei care joacă, cât și pentru spectatori.