Avantajul lui Theodor-Cristian Popescu, regizorul spectacolului Viață bună, intrat recent în repertoriul Teatrelli, este că știe cam toate trupele de actori din țară. De-a lungul anilor a avut curiozitatea să meargă și să vadă la lucru actorii care joacă peste tot, în orașe mai mari sau mai mici, pe scene ale teatrelor de buget sau în diverse spații independente. Experiența de profesor l-a ajutat să găsească actori buni și foarte buni în momente și locuri neașteptate, de aici și distribuțiile aparent eterogene, dacă nu și surprinzătoare pentru publicul larg. Viață bună are o astfel de distribuție. Puțini oameni s-ar fi gândit la un cuplu format din Cristian Popa și Ana Bianca Popescu, cu atât mai puțin la cel format din Cristina Toma și Gabriel Răuță. Personalități foarte diferite, cu formații intelectuale extrem de diferite (de curiozitate, căutați să aflați ce studii inițiale au Cristina Toma și Cristian Popa); în aceeași notă, cine ar fi crezut că Silvana Mihai poate face un rol de o profunzime atât de subtilă dintr-un personaj construit în linia unei frivolități asociată cu o superficialitate voit afișată, sub care e greu să cauți detalii sau amănunte? În seara când am văzut eu spectacolul, distribuția a fost completată de Costin Stăncioi, un actor pe care-l văd pentru prima oară jucând și care m-a făcut adesea să-mi mut privirea de pe centrul acțiunii: nu, nu și-a ieșit din rol, nici măcar în momentele în care mulți alții (cu multă experiență) ar fi făcut-o fără prea multe remușcări.
credit foto Mihaela Tulea
Piesa scrisă de Daniel Brooks în 2002 (sper să nu greșesc anul) are ca personaje principale pe Dan (Cristian Popa) și Gena (Ana Bianca Popescu) – un cuplu ce traversează criza vârstei de mijloc, cu doi copii și o viață de familie aparent stabilă. Eva (Silvana Mihai) – jurnalistă la o revistă de lifestyle, care are nevoie de material pentru revistă, iar Chris (Gabriel Răuță) și Mary (Cristina Toma) formează cuplul de prieteni ai celor doi, toți patru participând la o petrecere, unde aparent nu se întâmplă nimic neașteptat: din cauza excesului de alcool și a anxietății, Eva ajunge să-l înșele pe Dan cu Gord, iar Eva este asaltată de Dan până la limita suportabilității. În tot acest mic haos, în care toți par a fi în căutarea a ceva anume – siguranță, anularea plictisului și a blazării, răspunsuri la dileme existențiale sau temeiuri pentru decizii cu adevărat greu de luat – Gord (Costin Stăncioi) pare a fi singurul lucid și complet detașat de toate dramele momentului.
credit foto Mihaela Tulea
O criză de cuplu expusă în termeni destul de simpli, Daniel Brooks nu încarcă narațiunea cu foarte multe detalii, ceea ce pune spectatorul într-o eternă căutare de amănunte. Cine a greșit cel mai mult, cui i se datorează, de fapt, criza, cum au ajuns cei doi să-și dorească experiențe noi, de ce prietenii lor nu-și pot spune „te iubesc”, ce meserii au (Chris e profesor, asta e singura certitudine). Dialogurile de un absurd covârșitor, în care citatele și trimiterile la metafizică sunt derutante, îngreunează și mai mult încercarea spectatorului de a duce la bun sfârșit puzzle-ul. Întrebările se succed în mintea celor din sală cu o viteză crescândă, astfel încât la momentul dansului (exploziv și eliberator) cei din sală răsuflă ușurați, li se dă un respiro, în care mintea se poate relaxa. Ca într-o excelentă argumentare (filosofică sau nu), toate indiciile își au rolul lor, astfel încât în final mai toate întrebările își găsesc răspunsuri, iar efortul de căutare își găsește deplina justificare. Nimic întâmplător, nici măcar aparenta banalitate a subiectului de fond: criza unui cuplu ajuns la maturitatea deplină (când carierele profesionale sunt consolidate, iar copiii suficient de mari, încât să nu se învârtă toată lumea nonstop în jurul lor).
credit foto Mihaela Tulea
Viață bună, titlul spectacolului nu e deloc întâmplător ales: Brooks face o trimitere directă la toate cărțile din sfera motivaționalelor, în care banalitatea rețetelor de succes sucombă în fața abundenței motivelor pentru care trebuie să fim fericiți. Viață bună despre asta este în fond: despre fericire și cum intrăm în posesia ei, dar și despre rolul fricii și tristeții în viețile noastre. Ironia care răzbate dintre schimburile de replici e asemenea săgeții lui Cupidon: n-ai cum să nu te întrebi dacă toată goana după fericire (și toate eforturile de păstrare ale ei) nu ne dezumanizează, nu ne îndepărtează pe unii de ceilalți, până într-acolo încât distanțele ajung să fie imposibil de străbătut.
credit foto Mihaela Tulea
Theodor-Cristian Popescu a abandonat scena – la propriu – și a așezat spectatorii în cerc, în mijlocul lor fiind un imens covor roșu și patru fotolii tip puf imense, care sunt mutate de ici colo precum pietrele de moară sau poverile care fac să se îndoaie orice coloană. Acolo, în pufurile care-și schimbă formele în permanență, dar nu și greutatea, par să se ascundă foarte bine fricile, angoasele și anxietățile celor patru prieteni, vinile neasumate, dorințele refulate și încercările eșuate ale tinereții, refuzurile și abandonurile. Roșul electrizant (scenografia semnată de Cosmin Ardeleanu contribuie decisiv la crearea unei atmosfere în care frivolitatea pare a fi factor dominant), în combinație cu luminile când difuze, când focusate pe personaje (lighting design realizat de Costi Baciu și Andrei Ignat), face ca scena să pare nu doar vie, cât mai ales încărcată de tot felul de resentimente. Nu doar că n-ai cum să nu-ți iei privirea la actori, dar riști să te trezești fixat cu privirea de spectatorii din fața ta, dar de pe cealaltă latură a scenei. O rețea de contacte interumane creată ad-hoc, din plasa căreia nu poți ieși decât la final, când toate pufurile revin la locurile lor inițiale și cuplurile se refac. Traseele actorilor sunt gândite astfel încât să nu se piardă firul ideilor, dialogurile să aibă sens chiar și când sunt întretăiate și puse sub semnul absurdului (mișcarea scenică, Flavia Giurgiu) și fiindcă avem petrecere, nu se putea să nu fie și muzică (sound design, Andrei Raicu): momentele dansante sunt pe cât de decupate, pe atât de surprinzătoare (Gabriel Răuță surprinzător de elastic și de autentic dansând ceva ce nici prin cap nu mi-ar fi trecut).
credit foto Mihaela Tulea
Viață bună nu e un text foarte simplu de adus la scenă, dar lui Theodor-Cristian Popescu i-a ieșit din plin. Spectacolul e asemenea unei meditații profunde: începe derutant, după care urmează câteva schimbări bruște de parcurs, pentru ca în final toate întrebările să-și găsească rostul (nu neapărat și răspunsurile). Cu o distribuție pe cât de surprinzătoare, pe atât de bine aleasă, Viață bună are marele merit că scoate la iveală straturi de sensibilitate, semn că sondarea în profunzime s-a produs de la sine. Într-o mare de violență, agresivitate cultivată intens și superficialitate, Viață bună pare să fie precum oaza în deșert: necesară și suficientă pentru păstrarea umanității.
Viață bună – Teatrelli
de Daniel Brooks
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Scenografie: Cosmin Ardeleanu
Mișcare scenică: Flavia Giurgiu
Sound design: Andrei Raicu
Lighting design: Costi Baciu și Andrei Ignat
Asistent regie: Răzvan Enciu
Distribuție: Ana Bianca Popescu, Cristian Popa, Cristina Toma, Gabriel Răuță, Silvana Mihai / Cătălina Romaneț, Vlad Ionuț Popescu / Costin Stăncioi
Recomandare de vârstă: 16+
Realizat cu sprijinul Canada Council for the Arts
Partener: Teatrul Țăndărică
Credit foto: Mihaela Tulea
