Bogdan Munteanu – Ai uitat să râzi

O să o spun de la început: eu cred că povestirile din volumul Ai uitat să râzi au calitatea rară de-a converti necititorii în cititori. De ce? Pentru că povestirile lui Bogdan Munteanu au o naturalețe aparte. Ele sunt scrise cu plăcerea și din nevoia arhaică a omului de-a spune povești. Deschizând cartea uiți că te afli în fața unui obiect de hârtie pe care sunt tipărite cuvinte, te simți mai degrabă ca în fața unui prieten bun pe care nu l-ai mai văzut de mult timp.

Citind Ai uitat să râzi trăiești un cocktail de emoții contradictorii. Fără să-ți dai seama treci de la râs, empatie și bucurie pură la senzația nod în gât, tristețe, și neputință.

Sunt povestiri despre momentele din viață care sunt îmbibate în același timp de comic și tragic, iar ceea ce le face să fie credibile în absurdul lor e tonul pe care sunt povestite întâmplările. Chiar dacă ceea ce trăiesc personajele lui Bogdan Munteanu poate părea uneori absurd, după ce stai puțin pe gânduri îți dai seama că întâmplările pe care le trăiesc, de fapt, nu sunt mai absurde decât viața însăși. Din contră, spre deosebire de viață, întâmplările pe care le trăiesc sunt justificate de logica povestirii.

Însă, ceea ce mie mi-a atras cel mai mult atenția la povestirile aceastea este relația pe care autorul o are cu personajelor sale. Fie ca sunt tați alcoolici, pariori și absenți, (vezi O zi cu tata) fie că sunt boschetari plini de povești erotice (vezi Feri Baci), fie că sunt prieteni vechi puși în dificultate de evenimente tragice (vezi Paltonul), Bogdan Munteanu scrie cu aceeași dragoste față de toți.

Mai zi, Feri baci, mai zi!

Să murim de rîs, nu alta.

Pe două ţigări şi-o bere boşorogul ne povestea istorioarele lui amoroase, iar noi, golăneii, behăiam şi chiţăiam în jurul lui în serile de vară. Şi tare ne era ciudă că moşul avusese atîtea femei, iar noi nu. Chiar dacă la-nceput nu l-am crezut, parcă prea i se-ntîmplaseră lui toate, şi l-am făcut mincinos şi lăudăros şi porc bătrîn şi nu mai ştiu cum, că e tare mult de-atunci, chiar dacă n-aveam de gînd să ajungem ca el, janghinoşi şi fără o leţcaie în buzunar, poveştile cu femei ne luau minţile. Tot la Feri baci ne întorceam, că altul mai de seamă la ştiinţa asta nu era. Taţii noştri, vai de curul lor! Ori trăgeau ca sclavii prin Spanii și Italii, ori se îmbătau şi ne cafteau, ori nu le dădeam de urmă. Taţii noştri nu existau.

Fiecare cuvânt e pus la locul lui. Povestirile de calitate sunt cele pe care atunci când le citești îți dai seama că n-ai cum să schimbi vreun cuvânt fără ca povestirea în cauză să-și piardă forța și sensul, iar pentru ca fiecare cuvânt să fie pus cum trebuie la locul lui e nevoie de multă muncă. Tot ceea ce pare scris cu naturalețea respirării, de fapt, ascunde în spate multă migală și atenție la detaliu. Energia necesară pentru a te investi atât de mult în fabricarea emoțiilor din cuvinte atent meșteșugite vine din dragostea pentru povești, dragoste pe care autorul o are din plin.

În încheiere trebuie să spun că proza lui Bogdan Munteanu îmi aduce aminte de proza lui George Saunders. Amândoi au o voce bine conturată, mereu aceeași, amândoi își iubesc personajele, mai ales atunci când sunt puse în situații dificile, și, poate lucrul cel mai important, povestirile amândurora stârnesc râsul acela care vindecă (chiar dacă niciodată complet) rănile de pe suflet.

Gata, Teo, plec. Tot serios ești, tot îngândurat, nu mă mai faci să râd deloc. Chiar așa, tu de când n-ai mai râs? Ai uitat să râzi, Teo. Plec. Așa i-a zis Irina lui Teofil Gațmat într-o dimineață de sâmbătă, la aproape doi ani după ce se cunoscuseră. După un minut de tăcere, bărbatul a spus: cum adică? Apoi a adăugat, puțin iritat: cum adică am uitat să râd?

Lectură plăcută!

Ai uitat să râzi de Bogdan Munteanu