Pălărierul nu mai avea clienţi de mult, nu îl mai vizita nimeni, pălăriile nevândute nu mai aveau loc în camera din spate. Bătrânul moţăia în uşa magazinului său, de două zile, pe un scaun de lemn. În a treia zi, pe la prânz, se simţi atins uşor pe umăr. Când se trezi, văzu doi ochi imenşi care îl priveau legănâdu-se apoşi foarte aproape de faţa lui. Un melc uriaş se uita la el plin de blândeţe. Gasteropodul ducea în spate o casă frumoasă: două etaje, antenă parabolică şi instalaţie de aer condiţionat în toate camerele, plus originalul The Son of Man, furat cu un an în urmă, din pură întâmplare, şi atârnat la loc de cinste în sufragerie. Între coarnele mari avea o pălărie mică, penibilă, prinsă cu sfoară să nu cadă.
– Mă scuzaţi dacă v-am deranjat, îi zise politicos melcul, am auzit că faceţi pălării de toate dimensiunile.
– Cum să nu, sări meseriaşul de pe scaunul care scârţâi neputincios, apoi îşi privi cu atenţie clientul. Nu cumva tu eşti ăla care mănâncă oamenii cu pălării din oraşul nostru? Te-am văzut la televizor… Tu eşti, nu?
Melcul îşi plecă până la pământ corniţele apoase:
– Eu sunt, zise el ruşinat. Sper să mă ierţi, dar ei sunt singura mea hrană.
– Hai, bine, bine… Atunci, prima dată trebuie să mănânci toate pălăriile pe care le am grămadă în depozit. Altfel nu am cum să ajung la materialele de pe rafturile din spate din care să îţi fac ţie una pe măsură… Că mare mai eşti!
– Am să le mănânc, aşa am să fac, da, zise melcul sclipindu-i de plăcere ochii imenşi la gândul că va avea, în sfârşit, prima lui pălărie care să i se potrivească.
Pentru a se strecura în odaia din spate plină cu pălării nevândute, gasteropodul a trebuit să iasă din vila-cochilie.
În timp ce melcul se ghiftuia de zor cu pălării care mai de care mai gustoase şi mai pline de vitamine, pălărierul intră încă moţăind în cochilia lăsată cu uşa deschisă şi mâncă mărul din tabloul atârnat la loc de cinste în sufragerie. Bătrânul meşter râgâi uşurel, acoperindu-şi gura cu dosul palmei, apoi blocă uşa de la intrare cu o bucată subţire de fetru, setă alarma pe „silent” şi se întinse îmbrăcat în patul din dormitorul de oaspeţi. Adormi aproape imediat şi visă un borcan uriaş cu compot de mere. Din coşul de gunoi unde fusese aruncat, cotorul mărului lui Magritte începu să se smiorcăie uscat:
– Melc, melc, codobelc…
Pălăria din tablou era însă foarte veselă şi i se făcuse foame pentru prima dată după mult timp.
