Cărți la care ne întoarcem… Cărți care au „florile de aur ale unor cuvinte neobișnuite: iubire, neprihănire, moarte”, după cum scrie autorul cărții la care ne oprim în această zi: Giuseppe Tomasi, duce de Palma, de Montechiaro, al 11-lea prinț de Lampedusa, născut la 23 decembrie 1896 la Palermo, în Sicilia, mort la 23 iulie 1957 la Roma, înainte de apariția romanului care l-a făcut celebru post mortem.
Cărți care au acea maiestate a scrierii, a scrisului (și a re-citirii) care te invită parcă în altă viață… În următoarea viață, care poate fi și una în (din) trecut… Așa-zisul trecut…
Cărți de la care înveți noblețea… de a fi pur și simplu, acceptându-ți talanții și… unul dintre sfârșiturile care n-au cum să fie fericite decât în operele unor fricoși sau ale unor plăsmuitori de basme…
Acum,
„Ghepardul”
(Ediția din anul 1964, de la Editura pentru Literatură Universală, în traducerea lui Tașcu Gheorghiu)
**
Da, o carte ar trebui să înceapă cu o rugăciune… Chiar și cu o rugăciune care se sfârșește, așa cum este prezentată ea la începutul romanului „Il Gattopardo”:
Nunc et in hora mortis nostrae. Amen.
și parcă valoarea timpului este suspendată, iar ființa ne zâmbește… Aproape mistic. Apoi reintrăm și noi „în rânduiala, în neorânduiala obișnuită”. Și redescoperim semnele timpului: o dată, strecurată aproximativ și discret înaintea citatului din limba latină: Mai 1860.
Din cele opt capitole ale cărții, patru „aparțin” anului 1860 (lunile mai, august, octombrie și noiembrie), unul anului 1861 (luna februarie), unul anului 1862 (luna noiembrie), penultimul (cel al morții Prințului) „ține” de iulie 1883 (ca o coincidență: autorul moare tot în iulie) iar ultimul plasează „concluziile” în luna Mai 1910. Nici nu se putea altfel… Adică să nu ne întoarcem la luna Mai. Iubitorii telescoapelor, ocheanelor și căutătoarelor de comete – cum era și Prințul – pot înțelege această observație…
Prințul sau Sicilia, cine este adevăratul personaj principal? Totuși…
Prințul… cu piele albă și păr blond „în mijlocul unei rase măslinii”.
„O fire neînduplecată, o anume rigiditate morală, o înclinare către ideile abstracte, care, în acel habitat moral de moliciune al societății palermitane, se schimbaseră respectiv în aroganță capricioasă, veșnice scrupule morale și dispreț față de rude și prieteni, care i se păreau a pluti la întâmplare în meandrele leneșului fluviu pragmatic sicilian. (…) la el orgoliul și analiza matematică erau atât de strâns legate, încât își închipuia că astrele ascultă de calculele sale (cum, de fapt, păreau să și facă) și că cele două mici planete pe care le descoperise (le botezase Salina și Svelto, întru cinstirea domeniului său și a unui copoi niciodată uitat) răspândeau faima casei sale în sterpele întinderi ale cerului, între Marte și Jupiter… (…) Oscilând între orgoliul și intelectualismul matern, pe de o parte, și senzualitatea și ușurința tatălui său, pe de alta, sărmanul principe Fabrizio trăia într-o veșnică nemulțumire sub încruntata privire jupiteriană, contemplând ruina propriei sale clase și a propriei averi, fără să simtă nevoia de acțiune sau măcar dorința de a se împotrivi evenimentelor.” (p.19-20).
Credeți că un astfel de om ar fi vrut să fie personaj (de carte)? Din ce în ce mai mult, raportându-mă la Eternitate și la jocurile ei matematice, înțeleg decadența artelor în genere și decența transformării vieții în artă; decența unei pietre funerare (sau a unei urne) sau a unui rug funerar (deși parcă aș prefera ritualul funerar al unor piei-roșii, care te lasă vântului…), decența iubirii necondiționate și a poveștilor sale…
Dar oare pledează scriitorul pentru decență, demnitate, onoare (suntem, totuși, în Sicilia)? Sau pentru o „stufoasă neorânduială a grădinilor (literare) în general? Ori literatura este doar un câine negru împăiat, plin de molii, bun de aruncat?
Nu, câinele a fost viu… Autorul scrie despre (un anume fel de) viață… Nu idealizează, nu (se) plânge… Mai scrie despre acceptarea morții… El este un mizantrop, bun la suflet și, totuși, filantrop, în măsura în care rațiunea ajunge să seducă senzualitatea…
Din fiecare frază, „din fiecare brazdă (n.n.: a grădinii Prințului de lângă Palermo, fiindcă fiecare reședință a Prințului are importanța sa, asupra Palatului din Donnafugata, adevărat labirint cu multiple semnificații întârziindu-se mult atunci când se pune accentul pe ceea ce poartă la un moment dat centrul de greutate: „aranjamentul” căsătoriei dintre Tancredi Falconeri, nepotul mai drag decât un fiu al prințului, scăpătat datorită neglijențelor tatălui, și Angelica, „de o frumusețe luminoasă dar greoaie”, aproape personificare a Siciliei, fiică a unui parvenit, primarul Calogero Sedara, simbol și el al noii clase de îmbogățiți protejați de noul stat italian unificat în epocă; da, este și un roman istoric… decent; care nu dă Istoriei mai mult decât merită) părea să se desprindă fiorul unei dorințe de frumusețe, repede frântă de moleșeală”…
Da, despre „dorința de frumusețe” este vorba aici!… Nu despre „Neobișnuitul care este Frumusețea”, după cum defineam în momente de moleșeală filosofică, ci de adevărata Frumusețe, întrupată, încorporată ș.a.m.d. în îmbinarea cuvintelor, în Angelica și Concetta (unul dintre cele mai interesante și neglijate personaje, una dintre cele patru fete ale prințului la care se adăugau și trei băieți), în țărna, cerul și apele Siciliei…
Literatura, ca și regii, întruchipează o idee… Atât regii – aceasta à propos de o discuție pro monarhie de găsit în carte – cât și Literatura „nu trebuie, nu pot să coboare, din generație în generație, sub o anumită treaptă; altfel (…) însăși ideea suferă”.
Da, este o carte despre zei. Despre oameni care se cred și se comportă ca niște zei, nu toți fiind ridicoli datorită acestei credințe ori datorită acestui comportament… Precum unii dintre zei… Iar acești zei (prințul vorbește despre sicilieni cu niște „străini” dar cred că ne putem gândi și la alte popoare) „nu vor să-și îmbunătățească soarta pentru simplul motiv că se cred perfecți; vanitatea lor e mai puternică decât mizeria în care se scaldă; orice intervenție a străinilor, fie prin origine, fie chiar, dacă sunt sicilieni, printr-o anume independență a spiritului, zdruncină visul deplinei lor desăvârșiri, riscă să tulbure dulcea lor așteptare a neantului…” (p.175)… Mai sunt de descoperit în carte elemente de filosofie a culturii, pe la paginile 169-171, sub influența probabilă a vreunui Spengler:
„În Sicilia nu interesează dacă faci bine sau rău. Păcatul pe care noi, sicilienii, nu-l iertăm niciodată este acela de a face. Suntem bătrâni, obosiți și deșerți”…
„Dulcea așteptare a neantului!”
Da, în ciuda unora dintre aparențe, este o carte despre Imposibila (R)evoluție! Doar măștile (cuvintelor în sine) se schimbă! Societatea – când este vorba despre jocul puterii – rămâne neschimbată, în pofida pretențiilor democratice! Ipocrizia este stăpâna Cezarilor! Adevărații principi sunt rari, uneori chiar purtând titlul acesta! Spune Tancredi unchiului său atunci când pleacă în munți pentru „a lupta”: „dacă vrem ca totul să rămână cum e, trebuie mai întâi ca totul să se schimbe”! (p.37) Da, este (și) un roman politic, o variantă artistică, complementară, quasifatalistă a „Principelului” lui Machiavelli… Un roman despre „revoluție”, cealaltă revoluție: „Multe se vor întâmpla, dar totul va fi o comedie; o romantică, gălăgioasă comedie, cu câteva picături de sânge pe roba-i bufonă. Asta este țara compromisurilor, aici furia franceză era exclusă…” (p.43).
Dar „cât timp e moarte, e și speranță”… Voi scrie mai puțin despre moarte… deși are și ea un rol important în carte. Nunc et in hora… Dincolo de toate acestea (mizerii ori ba, omenești, prea omenești), „adevărata problemă e să poți continua să trăiești viața spirituală în momentele ei cele mai sublime, cele mai asemenea morții”… Autorul este un rațional, care dă triumfului rațiunii umane ceea ce este al lui sau al ei: faptul că poate lua parte la „sublima rigoare a cerurilor”. „Cui îi trece prin cap să se îngrijească de zestrea Pleiadelor, de cariera politică a lui Sirius, de tainele de alcov pe care le ascunde Vega?” (p.85) I se adresează Prințul câinelui: „ – Vezi, Bendico, tu te asemeni puțin cu stelele; rămâi, spre fericirea ta, ceva de neînțeles și nu ești în stare să stârnești neliniști” (p.85). Da, este un roman despre „oameni și stele”, stelele care îl însuflețesc pe Prinț, deoarece sunt „depărtate, atotputernice și în același timp atât de supuse calculelor sale; cu totul altfel decât oamenii, prea apropiați întotdeauna, prea slabi și totuși atât de îndărătnici” (p.224). O carte și despre o imposibilă iubire, aceea dintre Prințul aproape zeu și Venus, planeta aproape stea… Venus, „întotdeauna credincioasă”… La finalul capitolului dedicat Balului din care aflăm și care este „cel mai patetic spectacol din această lume”, Don Fabrizio (căruia îmi permit să-i zic „Zione”, deși nu cred că ar fi de acord) suspină, gândindu-se la Venus: „Când se va hotărî, oare, să-i dea o întâlnire mai puțin efemeră, departe de gunoaie și sânge, acolo, în împărăția eternelor certitudini?”…
Deși, ca să stricăm un pic vraja, vorba unui alt personaj, „înseși stelele fixe nu sunt chiar atât de fixe precum se crede”…
și continuând să dezvrăjim lumea, haideți să aflăm și care cel mai patetic spectacol, la acel celebru bal (și datorită lui Visconti), unde mulțimea dansatorilor i se pare dintr-o dată Prințului „ireală, alcătuită din acea materie din care se țes amintirile stinse, mai ușoară chiar decât păienjenișul viselor”:
„doi tineri îndrăgostiți, care dansează împreună, orbi fiecare la imperfecțiunile celuilalt, surzi la prevestirile sorții, încredințați că drumul vieții lor va fi strălucitor și lin ca podeaua salonului, naivi actori pe care un regizor îi pune să recite rolul Julietei și al lui Romeo, dar le ascunde cripta și otrava, dinainte prevăzute în text. Nici unul, nici celălalt nu erau buni cu adevărat, fiecare era plin de calcule, fiecare umflat cu țeluri ascunse; dar amândoi erau fermecători și emoționanți acum, când ambițiile lor neclare, dar naive, erau șterse de cuvintele de șăgalnică duioșie pe care el i le șoptea la ureche, de parfumul părului ei, de îmbrățișarea trupurilor lor, pieritoare.” (p.214).
Este vorba, bineînțeles, de Tancredi și Angelica…
Prietenul Giuseppe ne mai destăinuiește faptul că dragostea-i malițioasă, „așa cum se cade să fie o dragoste” (p.239)… Cei care iubesc cu adevărat, poate nici bănuind aceasta, ori uitând, o știu prea bine… în „inima” lor, patetică sau nu.
„Fata crescunt!”
Recomandăm ediția Humanitas Fiction a acestei cărți.
