„Charlie Arglist: E Crăciunul! Toată lumea e mișto de Crăciun.
Vic Cavanaugh: Numai dobitocii sunt mișto de Crăciun.”
(The Ice Harvest -2005)
Uite cum vine Crăciunul cu filmele lui cu tot! Până și serialele cele mai crunte se îmblânzesc, își pun tichie roșie și bagă un episod mai blânduț și plin de valori familiale. Ca să fie diferența stilistică mai evidentă, m-am decis să separ Crăciunul american de celelalte: pentru că sărbătorile americane sunt altfel, exact ca și filmele lor.
Îmi amintesc de vesela mea epocă de producător de promo în Televiziunea Română (TVR). Venea carul de filme de Crăciun și eu îmi ziceam că sunt absolut singura persoană de pe planetă condamnată să le înghită pe toate. Numai că având abilitați magice în acest domeniu, adică cunoscând majoritatea producțiilor, sau măcar rețeta după care erau făcute, îmi permiteam să le văd pe repede înainte. Uneori și 10 într-o zi lucrătoare! În ciuda pronosticurilor, îmi ieșeau niște promo-uri geniale. Ba, chiar șeful mi-a reproșat că l-am făcut să vadă un film prost. Nu asta era ideea? Nu asta trebuie să facă departamentul de marketing? Mea culpa. Poftiți, cu toții aveți scuzele mele dacă din cauza unui promo antrenant și glumeț ați consumat ceva maculatură crăciunistică. Scuzele vin atât în numele meu, cât și al tuturor producătorilor de promo din lume din toate timpurile. Azi mă voi revanșa încercând să vă ghidez cât de puțin printre puhoaiele de filme soporifico-dulcege liderate de eternul Home Alone. Am de gând să vă port ca pe Ebenezer Scrooge spre fantasma Crăciunurilor trecute, dar nu vă temeți. Nici nu o să vă trimit la Love Actually, nici la Gremlins, Batman Returns, Black Christmas, Edward Scissorhands nici măcar la It’s a Wonderful Life. Cred că periplul cinefilic face sărbătorile mai suportabile dacă filmele sunt de calitate, dar și nevăzute în mod obligatoriu an de an. Luați din favoritele mele, luați cu încredere.
1. Prima propunere americană e Bad Santa, comedie neagră de Terry Zwigoff din 2003, cu Billy Bob Thornton. Protagonistul e un domn rău, ireverențios, insuportabil, aterizat într-un costum de Moș Crăciun. Aveți ocazia să vă surprindeți cu Lauren Graham, foarte ne-Gilmore Girl. Rezultatul e atât de… anti-Christmas, că a ajuns să fie unul din filmele favorite de sărbători. Dacă vă place, puteți să încercați și foarte noul Bad Santa 2, abia lansat, la a cărui distribuție se adaugă infernala Kathy Bates. Mi-a șoptit cineva că există și o variantă românească, cu Ștefan Banica Jr. Oi fi eu plecată cam de mult din țară, dar pe-asta încă nu pot s-o înghit.
Billy Bob Thornton povestește că o doamnă l-a acuzat că a distrus imaginea tradițională a lui Moș Crăciun din Biblie. Actorului cât pe ce să-i intre năbădăile, precum personajului său cel zglobiu și spurcat la gură, dar s-a abținut să zică vorba aceea cu „F” și a explicat pe puncte: Personajul său legendar nu e Santa/ Moș Crăciun, ci un biet infractor îmbrăcat în Santa. Imaginile tradiționale ce se lasă distruse cu multă ușurință, poate nu merită să reziste. Și ultima: evident moșul nu apare-n Biblie, dragilor. Completare personală: e doar Sfântul Neculai reîmpodobit cu ajutorul celei mai efective campanii de marketing din lume, cea de la Coca Cola. Succesul ăsta se predă în școlile de profil. Campania a vândut gheața eschimoșilor, adică a reușit să lege răcoritoarea nu doar de vara torida, ci și de zăpadă și de sărbătorile aferente. Și ca efect secundar, a relansat un mit universal, un moș cu imaginea renovată. Le-a ieșit atât de bine, că unii oameni chiar cred ca mitul le vine direct din Biblie (de unde se pare că vin miturile „corecte”). Măi, să fie! Până la urmă, indiferent în ce mod, adevărul e simplu: toți oamenii iubesc poveștile.
Să tot dezbatem sincretismul religios, á la americana, pornind de la Bad Santa și Coca Cola.
2. Că tot suntem la comedii aiuristice, hai să dăm cu Kiss Kiss, Bang Bang (2005), o genialitate cu buget redus ce rezistă timpului ca un gologan de aur. O avem pe Michelle Monaghan îmbrăcată în costum sexy de Craciuniță, pe Robert Downey Jr. în rol de hoț ghinionist, pe Val Kilmer în rol de detectiv gay, cu ceva probleme emoționale. Combină sentimentalismul de rigoare cu comedia neagră, împănată cu dialoguri bizare. Scena inițială e absolut antologică: Robert Downey Jr., urmărit de poliție nimerește în plin casting. Ca să se camufleze, interpretează cu disperare, absolut mort de frică și câștigă rolul. E în linia nebunelilor ingenioase scrise de Shane Black. Omul ăsta a făcut din Crăciun o marcă personală. Lethal Weapon, cel din 1987, se desfășoară de Crăciun. The Long Kiss Goodnight, cu Geena Davis, e tot cu Crăciun. Cu Crăciun și spioni amnezici, un soi de Jason Bourne feminin prin zăpadă. Dar acum și Iron Man 3 a ajuns film de Crăciun? Asta e o chestie ce mă distrează copios: „Crăciunul stil Shane Black!” Acțiunea filmelor nu are vreo legătură cu sărbătorile, bineînțeles, dar atmosfera festiv-infernală drept fundal, potențează situațiile prin contrast. Crăciunul e hârtia de ambalat strălucitoare în care Shane Black își învelește marfa.
3. Din ciclul imposibilelor reuniuni familiale în jurul mesei pline, vă propun Home for the Holidays (1995). Zău că merită! E regizat de Jodie Foster, iar în rolurile năbădăioaselor odrasle ce refuză să se maturizeze, Holly Hunter și Robert Downey Jr. Iarăși el! Era pe vremurile în care încă era copilul tinerel și teribil al Hollywoodului, făcând prostioare destul de grave și abia având bani de chirie. E interesant să-l vezi proaspăt, ghiduș, informal, pe când disprețuia burghezia, ordinea, averea, când nici nu visa să fie Sherlok sau Iron Man, nu mai punem bogat și heterosexual. Mai avem în acest film o foarte tinerică Claire Danes, o haioasă Anne Bancroft, una din puținele doamne ale Hollywoodului ce a știut să îmbatrânească frumos. Se adaugă Geraldine Chaplin în rol de mătușă dilie și frumușelul Dylan McDermott în rol de frumușel. E un film de văzut, o luuungă terapie, o comedie spumoasă, ca albușul bine bătut, mult peste nivelul melodramelor cu zurgălăi oferite de televiziuni în epoca asta. (De fapt, în acest film, familia se reunește pentru Thanksgiving, dar astea-s detalii fără importanță.) Trișez și eu un pic. Spiritul e același. Și ninge-n film. E de ajuns. E lista mea, și eu decid ce intră în ea. Filmul ăsta are mai mult adevăr sărbătoresc decât toate tonele de maculatură puse iarna la TV în cel puțin două continente. Poți să îți regăsești complicatele relații cu rudele în acest film și să ajungi la aceeași concluzie ca Holly Hunter: „Nu e nevoie sa ne cădem bine. Suntem o familie.”
Acum urmează una din falsele mele conexiuni, cu care cred că începeți să vă obișnuiți: Anne Bancroft, inventează o defecțiune la boiler și cheamă un mecanic, fost amor de liceu al fiicei divorțate (Holly Hunter), încercând să-i cupleze. Geena Rowlands în Hope Floats (1998) cheamă tâmplarul ce-i curtase fiica (Sandra Bullock) în liceu, din exact aceleași motive. Simptomatic! Am văzut faza de câteva ori și în viață, așa că trebuie să fie un ritual al mamelor din lumea întreagă.
4. John Cusack și Billy Bob Thornton fac un cuplu genial în una din comediile mele favorite, Pushing Tin (1999), cu controlorii de zbor demenți. Realizatorii filmului The Ice Harvest (2005) trebuie să fi gândit același lucru, pentru că i-au readus împreună. Începutul este genul meu: pe fundal se aude Colindul Toboșarului: „Pa ra pa pa pam!”, ninge, clopoței, Moș Crăciun în stradă, cu găletușa pentru adunat milostivenia sărbătorească… iar peste toate, din off, vocea lui John Cusack emite teorii despre plănuirea grijulie a unei crime. Începem bine? Vorba lui: Moș Ajun! „Ho, ho, fucking ho!” Credeați că scăpați cu Billy Bob Thornton doar în Bad Santa? După mine, Crăciunul fără ireverențiosul Bob nu-i Crăciun de tot. E ca masa fără cozonac. Așa că luați doi cozonaci, să aveți de unde! Măcar fugiți la Youtube și uitați-vă la trailere, până vă deprindeți să aveți încredere în recomandările mele. Suntem în Kansas, teritoriu unde orice e posibil de la Dorothy și Toto încoace. Apropo de Dorothy… în orice comedie neagră cu gangsteri, se pune problema: chercez la femme. În acest caz, ea e interpretată de Connie Nielsen, frumusețe blondă, spectaculoasă, cu pomeți danezi. Întotdeauna această femeie mi s-a părut regală: în Gladiator, unde era fiica lui Marcus Aureliu, în genialul serial Boss, unde e un soi de Lady Macbeth modernă. Dar regală e și aici, unde e stăpâna unui club de strip-tease. Adaug că Oliver Platt e foarte comic. Toată lumea îl uită pe Oliver Platt, ca și cum ar fi normal deja să provoace râsete pe unde trece fără nevoie să fie menționat. Așa că eu îl laud.
5. Ce să vă dau la încheiere? A cincea propunere… Mi-e greu să mă limitez la un singur titlu, așa că am amestecat bilețele în căciulă, am ales orbește și a câștigat: The Ref (1994). De Crăciun, un hoț urmărit de poliție (nu, nu ne-am întors la Kiss Kiss, Bang Bang), interpretat de Dennis Leary, socotește înțelept să sechestreze un cuplu interpretat de Kevin Spacey și Judy Davis. A ales familia greșită. Criza căsniciei lor e mai mare decât frica de pistol. Regia e semnată de Ted Demme. N-o să-mi iasă-n veci din cap Kevin Spacey bătând bradul luminat cu bastonul în timp ce strigă: „Scuzați! Scuzați! Scuzați!” Vă promit că la un moment dat, sechestratorul își câștigă compasiunea publicului. Nu există pedeapsă mai mare decât niște prizonieri ca ăștia.
Data viitoare, promit cinci filme de sărbători ne-americane. Bineînțeles, tot Crăciunuri disfuncționale, ca și în articolul de azi. Din celelalte, „normale”, aveți destule la TV și fără ajutor. Căci filmul plat de sărbători s-a transformat în tradiție. Ați observat?
