Basmul feminității revoltate

Baba Iaga a făcut un ou de Dubravka Ugrešić – apărut în anul 2024 la Polirom, în traducerea Octaviei Nedelcu – este un roman compozit, alăturând procedee, tonuri și stiluri bulversante pentru a transforma în materie epică teme incomode, dar atât de actuale, pentru cititor.

Prima parte – „Du-te acolo – nu știu unde, adu-mi aia, nu știu ce” – scrisă la persoana I, are aparente accente autobiografice și tratează nevoia de atenție, de afecțiune a fiecăruia dintre noi. Până unde suntem dispuși să mergem pentru a obține atenția și afecțiunea cuiva? Cum reușim să evităm nevoia de atenție și afecțiune a cuiva, aceea care ne învăluie ca o plasă de păianjen, formată din solicitudine și autocompătimire, ce agasează, dar de care nu se poate scăpa? Cum ajungem la oul din poveste, oul care ne aduce iubirea, afecțiunea, precum fiului de împărat inima fetei? Cum evităm să fim oul din poveste? Cum funcționează memoria? Ce rămâne în amintire , dacă rămâne imprimat acolo, înseamnă că ne caracterizează, este esențial, semnificativ pentru noi, ne definește? În ce măsură înfrumusețează trecerea timpului amintirile din copilărie, din tinerețe?

Sunt întrebări pe care scriitoarea le transpune în materie epică prin intermediul a trei personaje: mama aflată în primele stadii ale maladiei Alzheimer, sintetizabile în titlul acestei părți; Aba, tânăra admiratoare a povestitoarei, care devine un companion al mamei; povestitoarea însăși, aflată în situația de a trăi în locul mamei sale și de a-i conserva amintirile. Se pot recunoaște maniile, obsesiile, continua victimizare a bătrânei care o agasează pe fiica ei, dar care îi induce în același timp un sentiment difuz de vină, determinând-o să întreprindă călătoria în locurile natale ale mamei, pe urmele amintirilor acesteia, din care însă nu s-a mai păstrat nimic. În Aba, naratoarea îl recunoaște pe copilul care a crescut cu teama de a fi respins, astfel că este dispus la eforturi mai mari decât alții pentru a se face indispensabil, inclusiv la minciună sau la riscul de a copleși prin solicitudinea necerută.

Prin această primă parte, romanul se situează printre acele cărți care devin foarte personale pentru cititor, care ating teme pe care acesta le simte ca fiind foarte intime, dar care, în același timp, îi pun în față o oglindă în care este obligat să se recunoască în forma sa cea mai sinceră, poate într-atât încât fie închide cartea de la primele pagini în care s-a recunoscut, pentru a nu o mai deschide niciodată (cu conștientizarea permanentă a faptului că cineva, acolo, cunoaște tot adevărul despre el), fie o transformă în cartea fără de care nu-și mai concepe de acum înainte viața interioară.

În partea a doua, „Întreabă, dar să știi că nu orice întrebare îți poate aduce folos”, registrul narativ se schimbă în totalitate, narațiunea este clasică, cu spațiu, timp și personaje, cu accente de umor și satiră socială, dar și cu subtilități neliniștitoare ce fac trimitere la personajul din titlu și la basm, în general.

Trei prietene în vârstă, Pupa, Kukla și Beba, merg la un hotel dotat cu centru spa din Cehia, prilej pentru scriitoare de a pune în discuție felurile în care societatea se raportează la idealurile estetice și la timp. Astfel, Mr. Shake și doctorul Topolanek promovează viața veșnică, reprezentând industria wellness, fundamentată pe suplimentele alimentare ce garantează tinerețea și sănătatea pacienților, dar care, în realitate, exploatează temerile lor cele mai profunde. Pupa ar fi un simbol al longevității, cel puțin pentru doctorul Topolanek, dacă nu și-ar dori atât de mult să moară. Ironia amară și sarcasmul dezvăluie adevăruri dureroase despre relațiile pe care le avem unii cu ceilalți:

„Ipocriții de astăzi, îngroziți de primitivismul ideilor de altădată, își terorizează bătrânii fără nicio urmă de remușcare. Nu sunt în stare nici să-i omoare, nici să-i îngrijească, nici să le construiască instituții funcționale, nici să le ofere servicii de specialitate ca lumea. Îi abandonează în aziluri ale morții, în cămine de bătrâni, iar celor care au relații, le prelungesc șederea în secțiile de gerontologie din spitale, în speranța că bătrânii vor da colțul înainte să se observe că șederea lor acolo era de prisos” (p. 127).

Poveștile de viață ale celor trei femei pun în evidență o legătură specială cu memoria, cu timpul și cu uitarea. Dacă boala mamei din prima parte analizează uitarea și rememorarea prin intermediul fiicei sale, pentru bătrâne, memoria este depozitarul tuturor greșelilor, al ocaziilor ratate, al regretelor, speranța fiind că finalul va duce cu sine și orice urmă de vinovăție. Totodată, experiența și conștientizarea faptului că viața, oricât de complicată, sfârșește în moarte relativizează perspectiva celor în vârstă asupra binelui și a răului și le permite să privească lucrurile cu o doză de ironie fină și de malițiozitate. Tot ceea ce pot spera aceștia este să aibă parte de atenția semenilor și să poată să facă vieții, la final, semnul Pupei din momentul morții: „Când s-au apropiat, i-au văzut palma strânsă cu degetul mare între arătător și mijlociu. – «Poate că s-a pilit și ne-a arătat ciuciu»…, a spus Beba” (p. 194).

Trecutul oamenilor face referire la trecutul locurilor în care aceștia trăiesc, motiv pentru care, prin intermediul Bebei, al Pupei și al lui Mevlo sunt puse în discuție conflictul care a dus la destrămarea Yugoslaviei și criza socială și economică prin care trece Croația. Întrebat din ce parte a fostei Yugoslavii este, Mevlo răspunde că este „ca ghiveciul bosniac”, având „din toate câte puțin”: bosniac, croat, sloven, muntenegrean, sârb, macedonean, ceh (p.115). Sâcâit de Mr. Shake, ce vrea să-l angajeze și să-l ducă în SUA, Mevlo îi reproșează acestuia:

„– (…) Măi, omule, tu ești ca NATO, nu renunți! De ce n-ai venit când au bombardat Sarajevo și când a explodat grenada aia [care i-a provocat defectul fizic și i-a schimbat viața], acu’ te-ai găsit să mă bați la cap…” (p. 135).

Mevlo este în același timp simbolul idealului de potență maximă, în realitate o povară pentru bărbat, ca orice așteptare pe care societatea o are de la oameni, fără să țină cont de dorințele lor reale sau de particularitățile lor. Situația sa este prilej de chestionare a bărbatului ideal, apoi, prin acesta, a iubirii ideale, sub forma oului din poveste.

În această a doua parte a romanului, elementele de autoreferențialitate ale poveștii sunt mult mai numeroase decât în prima parte, iar cititorul are de acum prilejul de a înțelege mai bine semnificațiile titlului. Formulele de menținere a atenției caracteristice basmului popular fac trecerea de la un episod la altul și pun astfel în evidență nu numai o scenografiere a conținutului, ci și o prezență accentuată a unui narator pentru care fiecare personaj servește drept mască și care nu ezită să-și exprime opiniile cu fermitate:

„Dar noi? Noi mergem, desigur, înainte. Pe când lumea după faimă și glorie tânjește, povestea vrea doar să-ncheie peripețiile pe care le istorisește” (p. 137).

„Cine știe ce întâmplări ne croiesc biografia? Viețile pot fi într-un fel sau altul, însă viața Kuklei a fost ca un film prost” (p. 173).

Comentariile pe care naratorul le face în introducerea unui personaj sau a altuia în scenă, precum cele despre obsesia oamenilor în legătură cu eternitatea și longevitatea din paginile referitoare la doctorul Topolanek și la Mr. Shake (shake-ul proteic!), transpun în actualitate dorințe și idealuri pe care umanitatea le-a exprimat de-a lungul timpului în basme: „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, plus frumusețe, vitejie și fericire „până la adânci bătrâneți”. Mai mult, personaje precum Kukla sau fiica doctorului manifestă însușiri neobișnuite de putere a gândului sau de frumusețe extraordinară. Tot de basm și de caracteristica acestuia de a avea un final fericit, în care se dezleagă și se încheie enigmele de pe parcurs, ține și prezența lui David, nepotul Pupei și avocat, care se ocupă de toate formalitățile de transport și înmormântare ce le derutaseră pe cele două prietene rămase și care contribuie la a pune în ordine viața acestora din urmă.

Se simte în titlurile fiecărei părți și în formulele specifice utilizate pentru menținerea atenției și pentru încheiere o veselie reținută a unui povestitor care știe mult mai mult decât cititorul și care, mai mult decât atât, știe că adevărul se află la îndemâna acestuia, cu condiția să vrea să știe și, prin urmare, să pună întrebările potrivite, să vadă dincolo de fapte și întâmplări:

„Dar noi? Treaba ne-am făcut-o, dulce și amară, deși scurtă: puii fripți căzut-au din cer, oasele vouă, copanul nouă! Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa! Și noi pe-acolo fusesem și niște vin băusem: cu Pupa din carafă, cu Kukla din stacană, cu Beba din ulcică, hai noroc la dumneavoastră s-a sfârșit povestea noastră. Dacă nu-mi dați crezare, încă am limba udă și mare!” (p. 254).

„Întreabă, dar să știi că nu orice întrebare îți poate aduce folos”, din partea a doua, respectiv, „Cine știe multe îmbătrânește repede”, din partea a treia, sunt avertismente pentru implicarea cititorului în a cerceta dincolo de aparențele narațiunii.

Această ultimă parte a cărții pune în lumină semnificații surprinzătoare ale poveștilor și ale personajelor întâlnite de cititor până acum. Este alcătuită sub forma unui e-mail de răspuns al unei cercetătoare în domeniul folclorului slav către editorul care se ocupă de publicarea unui diptic misterios, având în centrul interesului pe Baba Iaga, și care caută informații aprofundate despre acest personaj. Identificăm, bineînțeles, dipticul respectiv cu primele două părți ale cărții de față, iar numele cercetătoarei este o anagramă a numelui celebrei „babe”. Preocuparea pentru autoreferențialitate continuă și aici, întrucât, dincolo de a oferi informațiile cerute, cercetătoarea explică, de fapt, mobilurile ce stau în spatele poveștilor și al personajelor din romanul de față. Dr. Aba Bagai (Aba este și numele personajului din prima parte, fata își impune solicitudinea și afecțiunea într-un mod deranjant pentru naratoare) alcătuiește un veritabil curs de folclor slav de „babaiologie”, așa cum îl numește, cu referințe critice reale, nonficționale, dar cu note de subsol care aparțin planului ficțional, fiind scrise de cercetătoare, dar care sunt pertinente științific pentru orice cunoscător – cel mai des invocat este naratologul Vladimir Propp. În felul acesta, puzzle-ul compozițional întâlnește puzzle-ul semnificațiilor, iar rezultatul este un întreg surprinzător, perfect integrat în autochestionarea contemporană a narațiunii.

Cartea pune sub semnul întrebării clișee referitoare la ideea de feminitate, clișee care au fost modelate la început prin mituri, apoi au fost popularizate prin basme. Pentru autoare, Baba Iaga întruchipează tot ceea ce societatea preponderent masculină respinge când vine vorba de femei: abaterea de la norme, bătrânețea, urâțenia, independența. În același timp, personajul folcloric se află în poziția de a vorbi despre sine, astfel că partea a treia a romanului conține vocea care ia în derâdere, care satirizează și sfidează credințele și stereotipurile închistate, adânc înrădăcinate ale celor mulți despre ea însăși și despre femeile care îndrăznesc să gândească și să vorbească, în general:

„Consecventă cu acest fapt, autoarea se identifică chiar cu Baba Iaga. Dacă am continua lectura în această cheie, atunci imaginea creativității feminine ar fi una destul de sumbră. Femeile artiste sunt niște Baba Iaga, izolate, stigmatizate, separate de comunitatea socială (…). Rolul lor, exact ca rolul Babei Iaga din basme, este unul marginal și limitat” (p. 334).

Se poate crede așadar că autorul ficțional al cărții este chiar Baba Iaga, iar oul din titlu este creația pe care cititorul o ține în mână.

Aceasta este una dintre rarele ocazii pe care un personaj negativ, controversat, le are de a vorbi despre sine, de a-și explica/arăta intențiile din spatele faptelor, în fond, de a pune o oglindă în fața celorlalți, o oglindă în care se vede că, de fapt, „răul” și „binele” nu sunt atât de clar delimitate pe cât ne-ar plăcea să credem:

„Eu, Aba Bagai, aparțin «proletarelor», internaționalei babelor, da, eu sunt aia de colo! Ce e? Nu cumva sunteți surprins? Ați fi putut să vă așteptați la asta. Doar știți că femeile sunt «maestre» în arta disimulării, pe care și-au însușit-o în secole de trăit în ilegalitate, atunci când au deprins toate tehnicile de supraviețuire. (…) Adio, domnule editor! (…) Ca semn de bunăvoință, vă las o pană. Păstrați-o. Nu ca să vă aducă aminte de mine, ci de acea sabie de sub capul adormitei Baba Iaga” (p. 357).

Baba Iaga a făcut un ou de Dubravka Ugrešić