Pentru cei care încă nu o cunosc, Nona Rapotan este un intelectual și o voce bine conturată în jurnalismul cultural, cu o activitate susținută, în varii și provocatoare domenii: profesorat, voluntariat, formator de proiecte Phare, coordonator și contributor, din 2016, la Bookhub.ro, o platformă culturală la care Nona Rapotan scria încă de la înființare, din 2015 și pe care ulterior a extins-o la arte și alte domenii culturale, reușind până în prezent să coaguleze acolo o echipă entuziastă și bine pregătită. A fost, timp de cinci ani, președinta Filialei Galați la Salvați Copiii România; ca profesor de științe sociale, Nona Rapotan a elaborat materiale didactice, ghiduri de specialitate pentru profesori și elevi, cursuri de formare, etc. Între 2020-2024, este membru în echipa redacțională a revistei Bibliotecii Județene V.A. Urechia, Axis Libri din Galați; între 2021 și 2025 colaborează cu Suplimentul de cultură, săptămânal realizat de Editura Polirom și „Ziarul din Iași”, iar din 2024 are rubrica ei în revista timișoreană Orizont.
Jurnalismul cultural nu este ușor de practicat. Seamănă, până la un punct, cu cel de investigație, deoarece ambele presupun muncă de teren, informare din surse directe, filtrarea acestor informații printr-o grilă critică obiectivă și, nu în ultimul rând, experiență și pasiune.
Nona Rapotan acoperă, în ceea ce privește materialele publicate, o arie diversă: cronici și recenzii literare, cronici muzicale și de spectacole, interviuri cu autori români și străini (scriitori, ziariști, regizori, scenariști, actori, compozitori), satire etc. Se mișcă dezinvolt pe oricare dintre aceste paliere, are un stil antrenant, care nu-i îngăduie cititorului să (se) lenevească nicio clipă, intră și analizează zone incomode, scutură, provoacă, propune, argumentează. Sunt texte cu nerv, cu acel zvâc pe care îl simți în tot ceea ce întreprinde Nona, de la viața personală până la cea profesională și publică.
Editorial, Nona Rapotan debutează cu 33 de spectacole – 33 de pagini din istoria recentă a Teatrului Maghiar de Stat Cluj, Editura Lebăda Neagră, colecția White Spot, în anul 2021, un volum de cronici de spectacol în stilul său caracteristic, acela de cronicar avizat, pasionat și incisiv atunci și acolo unde este cazul.
Aplauze de hârtie, a doua carte apărută anul acesta la Editura Universității de Vest din Timișoara, conține, potrivit informațiilor de pe coperta a patra, texte scrise între 2021 și 2025 pentru Suplimentul de cultură, o selecție care face referire la prezentări de carte și autori din varii domenii: literatură, filosofie, psihologie, eseistică, cinematografie, corespondență epistolară, memorialistică și diaristică. Lista autorilor este la fel de variată și, zic, ofertantă, provocatoare: Fareed Zakaria, Albert Camus, Stefan Zweig, Henri Troyat, George Banu, Vasile Ernu, Amin Malaaouf, A.P. Cehov, Michel Houellebecq, Yuval Noah Harari, Daniel Mendelsohn, Ion Vianu, Florian Illies, Radu Mârza, Ioan T. Morar, Ileana Mălăncioiu, Mircea Mihăieș, Stere Gulea.
Articolele sunt bine documentate, cu trimiteri culturale diverse, cu asocieri și observații/comentarii pertinente. Raportarea permanentă la cititor, pigmentarea cu experiențe din sfera vieții personale și din activitatea la catedră, racordarea la evenimente de ordin social și cultural-artistic de dată recentă, toate acestea reușesc să atragă atenția mai multor categorii de cititori. De altfel, fiind publicate inițial într-un supliment cultural, textele din cartea Nonei Rapotan cumulează trăsături specifice stilului jurnalistic: limbaj cvasi-accesibil, fără rabat de la calitatea conținutului, adresare directă prin folosirea persoanei I și a II-a, singular și plural, fragmentarea materialului prin subtitluri care sintetizează informația prezentată, subsumată ipotezei inițiale, orientând astfel lectura, diversitatea tematică, interesul constant pentru preferințele unui public eterogen etc.
Deși fiecare dintre articolele din cartea Nonei mi-a trezit interes, fie pentru că aducea informații noi despre personalități pe care le știam, fie îmi deschideau calea spre autori și texte deloc cunoscute, spațiul nu-mi permite să mă opresc decât la câteva dintre ele.
Am remarcat astfel că numele lui Albert Camus este „prins” în carte de două ori, în două texte diferite: odată cu romanele Ciuma și Căderea, analizate din perspectiva unei triple încadrări (scriitor, gânditor sau filosof), ulterior, în 2024, cu cele trei „carnete” camusiene care ajută la cunoașterea și înțelegerea unei personalități complexe, prilej pentru autoare de a insista pe diferența dintre jurnal, memorii și carnete de notițe. În primul text despre Camus, Nona Rapotan pornește de la provocarea pe care o constituie afirmația lui Bogdan Crețu care, în timpul pandemiei, recitind Ciuma, își reconfirmă prima impresie, aceea că „Albert Camus este un excelent scriitor de mâna a doua” (p. 29). Nona le propune astfel elevilor săi un exercițiu de lectură, acela de a citi cinci cărți scrise de autori francezi, printre care și Ciuma; elevilor le-a plăcut Camus, argumentându-și pertinent preferința, romanul ajutându-i astfel să înțeleagă un text din Mitul lui Sisif, studiat în cadrul orelor de filosofie. Potrivit autoarei, Albert Camus intră mai degrabă „în categoria gânditorilor filosofici”, deoarece nu are un sistem filosofic propriu și nici un program riguros în acest sens. Cele două romane supuse discuției se axează pe o dublă problematică, mereu actuală (condiția umană fragilă și sinuciderea), problematică menită, în fond, să deschidă drumul pentru o dezbatere filosofică despre raportul dintre necesitate și libertate.
Pe de altă parte, carnetele lui Camus conțin fragmentar idei, gânduri, dialoguri, descrieri de călătorie și de scene cotidiene, având astfel structura benefică a unui „șantier ideatic”.
Cum cărțile lui Yuval Noah Harari sunt deja la modă, în articolul ei despre acestea, în special despre Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, Nona Rapotan inserează o altă experiență personală din viața la catedră: l-a rugat pe unul dintre elevii pasionați de antropologie, care citise Sapiens, să-i scrie câteva argumente în favoarea cărții; parcurgându-le, a fost uimită de intuiția băiatului în ceea ce privește legătura dintre înțelegerea unui raționament propus de autor și logica acestuia. Inclusiv pentru deconstruirea acelui argument, elevul a înțeles că este nevoie să parcurgi inițial drumul și modul de abordare al celui care l-a elaborat.
Autoarea are propria ipoteză, aceea că Harari, în cărțile sale, nu urmărește niciodată exercițiul demitizării, ci reinterpretarea datelor istorice din perspectiva studiilor antropologice și a teoriilor din domeniul științelor sociale. Opinează astfel că succesul lui Harari rezidă inclusiv prin evitarea cronologiei istorice stricte. Alte atuuri ar fi organizarea și titlurile capitolelor, detaliile de ordin vizual, umorul și (auto)ironia, ceea ce le transformă în cărți pentru orice vârstă.
Houellebecq este, din perspectiva Nonei Rapotan, eseistul de „o ironie mușcătoare”, racordat mereu la problemele Franței contemporane, cel care nu se ferește de polemică, dimpotrivă, ia în răspăr, documentat și argumentativ, clasicii literaturii franceze, succesul unor scriitori precum Sartre sau Simone de Beauvoir, este selectiv în privința propriilor apariții editoriale, iar interviurile pe care le acordă „sunt pline de nerv și consistente în idei” (p. 139-140).
Unul dintre istoricii și scriitorii preferați și de mine în ultimii ani este Daniel Mendelsohn, cu toate cele trei cărți ale sale traduse la noi, ale căror titluri le regăsiți în volumul Nonei Rapotan. Despre acestea, autoarea consideră că succesul lor se datorează, în bună măsură, conjugării efortului de cercetător cu factorul biografic, împletirea istoriei colective cu cea personală, faptul că Mendelsohn „se introduce pe sine ca subiect în propria cercetare” (p. 101-112), astfel încât cărțile sale nu sunt niciodată literatură, dar nici nu pot fi revendicate total de segmentul nonficțional.
Într-un alt articol, Nona Rapotan găsește salutară inițiativa celor de la Polirom în ceea ce privește seria biografiilor romanțate (transformarea unor scriitori, pictori, sculptori, compozitori în personaje). Nonei îi pare o provocare în sine și o reușită un astfel de demers, lăudând inițiativa editurii și eforturile unor scriitori, după cum urmează: Liliana Corobca despre E. Ionescu, Bogdan-Alexandru Stănescu despre Caragiale, Moni Stănilă despre Brâncuși, Lavinia Bălulescu despre Steinhardt, Dan Coman despre Enescu, Veronica D. Niculescu despre Luchian, Andrei Crăciun despre Cioran, fiecăruia Nona subliniindu-i nota, tușa specifică în a surprinde personalitatea complexă a celui evocat astfel. Însuși conceptul „romanțat” este pus în discuție ca fiind diferit de „trivial, deșănțat sau superficial” (p. 57). Două sunt, potrivit autoarei, „ingredientele” cu priză la public: calitatea scrisului (talentul) și „doza de inedit”.
Despre Vasile Ernu, Nona Rapotan consideră că volumele acestuia sunt nu romane propriu-zise, nu beletristică, ci „un construct literar aflat la granița dintre memorii personale, note de călătorie și cercetare sociologică” (p. 18) și astfel publicul căruia i se adresează este unul eterogen. Cărțile lui Ioan T. Morar și în special Provence, ținutul secret, sunt citite și prezentate din perspectiva unor „excursii culturale”, nu turistice, deoarece autorul lor (om de presă și de televiziune timp de mai mulți ani) surprinde nu doar detaliile geografice cu potențial turistic, cât mai ales notele culturale specifice, gastronomia, evenimentele, suvenirurile potrivite etc. De remarcat, în viziunea Nonei, optimismul solar al lui Ioan T. Morar, anii de diplomație culturală, patriotismul autentic, nezgomotos, care îl transformă pe el însuși într-un ambasador cultural neoficial al țării de origine.
Ion Vianu, Ileana Mălăncioiu sau Mircea Mihăieș au suscitat atenția și lectura atentă a Nonei Rapotan de-a lungul acestor patru ani de colaborare jurnalistică la suplimentul cultural amintit la începutul prezentării mele. Trilogia Moromeții și viziunea regizorală a la longue a lui Stere Gulea, de asemenea, face obiectul unei analize extrem de frumoase, omagială chiar, tocmai prin subiectivitatea asumată.
Impresionant este și articolul despre Epistolarul lui A.P. Cehov, apărut la noi în două volume, în îngrijirea și traducerea Sorinei Bălănescu. Deși autorul rus a trăit relativ puțin, a scris mii de scrisori care reconstituie nu doar activitatea literară, ci și implicarea lui socială, profesională, viața de familie. Nona Rapotan crede că scrierea epistolelor l-a ajutat probabil să își ordoneze viața, să prioritizeze, astfel încât scrisorile devin, peste timp, o diagramă a preocupărilor sale, implicit a atitudinilor față de diverse problematici sociale, politice, culturale din Rusia de atunci.
Tuturor personalităților care apar fie și doar menționate în această carte, Nona Rapotan le face un inedit laudatio, de aici și titlul inspirat pe care l-a ales.
Cartea Nonei Rapotan nu este doar o antologie de texte jurnalistice, este o călătorie culturală în sine, un construct de sine-stătător și o expresie a curiozității intelectuale mereu efervescente, care caută noi și noi forme de reprezentare culturală.
Aplauze de hârtie de Nona Rapotan
Editura: Universității de Vest din Timișoara
Colecția:
Anul apariției: 2025
Nr. de pagini: 270
ISBN: 978-630-327-171-2
Cartea poate fi cumpărată de aici.
