Balena deloc albastră de la Metropolis

Când nu te decizi care personaj îți place mai mult, le aduci pe ambele într-un singur loc/personaj. Ahab și Iona îl compun pe Charlie, personajul principal din Balena, cel care baleiază continuu între nevoia de poveste/narațiune ca formă extremă de salvare a propriului destin și nevoia de a găsi sensul propriei existențe. Scriitor ratat, care ține cursuri de scriere creativă – da, n-au inventat românii rețeta de succes nici de această dată -, Charlie este un obez dependent de ajutorul unei prietene. Treptat se adună în poveste toate elementele definitorii – prietena, Liz, este sora fostului lui iubit, mormonul venit să predice despre Evanghelie e fugit de acasă, Ellie, fiica lui Charlie vine la tatăl ei în căutare de soluții rapide, de moment, pentru situațiile extreme cu care se confruntă, iar Mary, mama lui Ellie apare abia la finalul spectacolului, ca să pună punctul pe i. Samuel D. Hunter a scris o piesă de teatru în cheie clasică, n-a inovat nimic, pentru că lui i s-a părut a fi mai important subiectul. Singurătatea, singurătatea maladivă, generată de o altă maladie, obezitatea.

The Whale a fost scrisă în 2012, într-o vreme când mișcarea LGBTQ căpătase legitimitate și vizibilitate în SUA, suficient cât să se vorbească în spațiul public despre căsătoriile între homosexuali și implicațiile legale generate de nevoia de legitimare a relației dintre două persoane de același sex. Ideea este preluată de Samuel D. Hunter și învestită cu puterea de a justifica obezitatea morbidă și izolarea lui Charlie. Din păcate, Andrei Huțuleac, regizorul spectacolului care a avut recent premiera la Teatrul Metropolis, n-a dezvoltat acest detaliu, astfel încât să confere profunzime reprezentării. Așa se face că spectatorii au în fața lor un Charlie care se luptă să supraviețuiască, căruia îi este foarte dor de fostul iubit, care știe că moare și face tot posibilul să-i lase fiicei sale o sumă consistentă de bani, gest compensatoriu pentru absența din viața ei. Nimic nou din acest punct de vedere, toate motivele sunt regăsite în conflictele cu care se confruntă familiile sau cuplurile obișnuite de aici sau de aiurea. Că nu se regăsesc toate în același loc, asta e altă poveste.

Pe cât de liniștită și plină de rutini era viața lui Charlie, pe atât de agitată devine în ultima săptămână din viața lui. Așa cum a gândit regizorul spectacolul, prezența fratelui mormon aproape că nu se justifică, senzația că aglomerează inutil scena și că descentrează constructul spectacular persistă până la final. De ce spun asta? Pentru că felul cum a fost construit/gândit personajul îl menține pe Charlie în orizontul unei previzibilități deloc provocatoare pentru spectator. Aproape că deranjează prezența lui în scenă, mai ales când jocul lui Ștefan Radu este voit menținut în sfera prejudecății – gesturi stângace, nefirești, absența simțului ridicolului, o naivitate falsă, care nu dă bine deloc, dar care denotă prejudecata cu care a operat regizorul atunci când a gândit acest personaj în structura întregului spectacol. La polul opus este Liz, prietena și sora fostului iubit al lui Charlie. Nu știm dacă s-a făcut îngrijitoare la domiciliu doar ca să-l ajute pe Charlie și să-i rămână aproape, după cum nu ni se dă niciun indiciu cu privire la motivul pentru care rămâne în preajma lui. Ne place să credem – morala bunului samaritean operează și în acest context – că în memoria fratelui ei ea își ostoiește dorul stând organizându-și orarul în funcție de nevoile de bază ale lui Charlie. Corina Moise este credibilă, naturală, deși pe alocuri excesivă, în rol, și, ce contează foarte mult, își construiește aparițiile în relație cu Charlie. Este singura din tot spectacolul care-și gândește rolul prin și cu ajutorul relației cu celelalte personaje, de aceea scenele cu ea capătă aerul de firesc. În schimb, Ellie este zgomotoasă, agresivă, violentă, captează atenția cu orice preț, aproape că violentează spectatorul. Mi-ar fi plăcut mai multă moderație, mai multă naturalețe în construcția de rol din partea Cătălinei Mihai, spun asta pentru că o știu capabilă de performanță, poate mult mai mult decât am văzut în reprezentația la care am fost. Rolul este gândit din trăsături clișeistice, e practic o matrice pe care regizorul ar fi trebuit să o personalizeze, ceea ce nu prea s-a întâmplat. Dar e de urmărit felul cum se străduiește Charlie să construiască relația cu propria fiică. Asta salvează parțial spectacolul dintr-o inerție care generează previzibilitate, de la un punct încolo nimic nu mai stârnește curiozitatea celui din sală.

Charlie e jucat de Sorin Miron, un actor cu foarte mult potențial, se mișcă foarte bine în costumul de obez și se transformă treptat sub ochii spectatorului într-o balenă uriașă care-și așteaptă sfârșitul fără pic de condescendență față de propriul destin. Un rol construit din foarte multă mimică și din lucrul cu propriul corp; gesturile trebuie să capete lentoarea cuvenită, respirația să fie greoaie și șuierătoare. Se întâmplă toate acestea, le-am văzut și simțit perfect din sală, ceea ce a mai anulat din plictisul instalat precoce, generat de lipsa unei creativități regizorale care nu s-a ridicat la înălțimea textului și/sau așteptărilor mele. Merită să-l vedeți pe Sorin Miron cum se luptă cu propria lui greutate, cum alternează nuanțele și gesturile generate de atitudinile de moment. Când este tată vocea i se îndulcește, când este prieten sau asistat social corpul îi devine și mai greoi, iar regretele i le simți/vezi, ajung în sală cu ușurință. N-am înțeles deloc de ce regizorul a ales să trimită în off rolul de profesor de scriere creativă – textele citite de profesor, care se aud dintr-o scenă cufundată în întuneric, dar din care personajul/personajele nu pleacă, ci doar își schimbă locul capătă o notă de nefiresc. N-am crezut că o să văd o montare cu atât de multe momente de heblu, multe dintre ele nejustificate, care suplinesc în fapt lipsa unor soluții regizorale și care sărăcesc întreg constructul spectacular de nuanțe și interpretări secundare. Asta a generat și senzația că fiecare relație dintre personaje a fost gândită independent de celelalte, ceea ce nu e deloc în favoarea unității spectaculare. De aceea, trimiterile la Iona se pierd în neant, iar cele la Moby Dick și povestea atât de frumoasă din celebrul roman rămân pretexte pentru justificarea rolului de scriitor, când de fapt puteau fi speculate din punct de vedere artistic mult mai mult. Nici scenografia n-a ajutat foarte mult la fixarea lui Charlie într-un cadru metafizic. Recrearea unui interior clasic de apartament american, lipsit de orice personalizare, cu o chicinetă în care domină frigiderul uriaș nu e un cadru în care să se întâlnească Ahab cu Iona, din contra Charlie rămâne prototipul ratatului perfect.

Balena de la Teatrul Metropolis, un spectacol care merită să fie văzut doar pentru că Sorin Miron știe să-i dea viață lui Charlie și-i compune un portret pe cât de veridic, pe atât de sensibil.