Bagă ăştia renii peste noi…

Noi patru facem un scenariu să funcţioneze – Lia Bugnar, Maria Obretin, Oana Tudor şi Marius Manole. Să adăugăm regia neconvenţională a aceleiași Lia Bugnar şi avem imaginea unui spectacol viu, în care dramoleta se preschimbă, ca broscoiul din poveste, în ceva mult mai serios şi mai ofertant, într-un exerciţiu de reflecţie. Cu un decor minimal – nişte lumini á la Charlie Chaplin, care prind ca nişte conuri strălucitoare personajele, o măsuţă şi nişte scaune. Atât cât să rămâi, simbolic, la acelaşi nivel cu spectatorul, pe care-l iei partener de scenă, adresându-i-te frecvent, ca unui cunoscător al realităţii în care trăiţi, deopotrivă.

Acţiunea se petrece într-un spaţiu neutru, care poate avea orice identitate, poate fi un interior mai intim sau poate fi un local fără pretenţii. Pare important ca în acest loc să existe o chelneriţă care să-ţi aducă un pahar. Ai nevoie de un pahar ca să-ţi îneci amarul – iată o stereotipie socială pe care scenaristul o foloseşte ca pretext pentru demontarea altor clişee din existenţa cotidiană: infidelitatea, trădarea celei mai bune prietene, confesiunea, momentele de criză/isterie din viaţa unui cuplu, „ruptura” şi tentativa de refacere a cuplului etc. Iar chelneriţa este, la rândul ei, în piesa aceasta un personaj mai important decât te-ai aştepta. În principiu, spectacolul poate să meargă mai departe („Show must go on!”) şi fără acest personaj, considerat, în genere, derizoriu, coşmarul oricărui actor la început de carieră, mai ales că „nici nu există bani pentru producţie”…

De fapt, Maria îşi asumă şi acest rol, pe lângă cel de nevastă înşelată, purtând, în câteva secvenţe, o perucă roşcată şi întinzând o tavă, pe care alunecă, la un moment dat, meschin, un bacşiş oarecare. Cineva trebuie să ducă tava, în viaţa noastră, în general. Cineva este sacrificatul de serviciu, acela care acceptă mai uşor umilinţele, compromisurile, jumătăţile de măsură, din dorinţa de a perpetua o stare pe care o defineşte, retrospectiv, ca fiind fericirea însăşi.

Condiţia actorului, „munca actorului cu sine însuşi”, cu sintagma lui Stanislavski, şi felul în care se face astăzi un spectacol mi se pare adevărata mare temă a piesei. Nu poţi juca în fiecare zi Shakespeare sau Cehov, spune Lia. Dar ce joci?! Cine-ţi dă rolul şi îţi dă ocazia să joci, într-un moment de aproape-deştert-cultural?! Aici scenariul dă un răspuns clar – Lia Bugnar! Sunt însă şi alte întrebări care se conturează de-a lungul piesei, şi tocmai aici cred că stă inteligenţa acestei versatile puneri în scenă – până unde ţine râsul şi de unde începe tristeţea în viaţa noastră de actori-spectatori?! Cine hotărăşte distribuţia (e important dacă joacă şi Mălăele sau nu!), cine este guest starr şi cine acceptă rolurile derizorii, cine este vocea de Naţional şi cine e vocea „de lift” a Naţionalului?! Care sunt aşteptările publicului şi care este calitatea lui?! Cum este retribuit actorul?! Mai este retribuit sau este de la sine înţeles că arta e o nobilă inutilitate, prin urmare, poate fi şi gratis, cu toate că drepturile de autor ce se cer plătite la Fisc?! Bani pentru toate rolurile nu mai sunt, n-au fost niciodată. Totuşi, Otilia, femeia din canal, ne asigură că totul este „gociabil”.

Credit foto: Cătălina Flămînzeanu

Dacă aţi tăiat de pe listă rolul de chelneriţă, puteţi să tăiaţi, la fel de bine, şi alte roluri. Facem asta de dragul economiei, dar şi pentru că, în fond, rolul dramatic, cel care stoarce lacrimi, este cel care contează – Clitemnestra, Medeea, Ifigenia, Vitoria Lipan! Restul rolurilor sunt previzibile. Pot să lipsească, să fie amputate din telenovelă. Mai ales replicile Mariei m-au făcut să mă gândesc la „Spaţiul gol”, cartea lui Peter Brook:

„În multe locuri din lume teatrul nu are un loc exact în societate, nici un scop clar, el există numai fragmentar: un teatru aleargă după bani, altul după glorie, altul după emoţie, altul după politică, altul după distracţie. Actorul este zorit încolo şi-ncoace, confuz şi macerat de condiţii exterioare pe care nu le poate controla. Actorii par uneori geloşi sau vulgari, şi totuşi n-am întâlnit vreun actor care să nu vrea să lucreze.”

Ca în Pirandello, există un joc permanent între cele două ipostaze ale omului de pe scenă, o dublă enunţare teatrală: actorul şi personajul. „Ştie cineva cât durează spectacolul?” ne întreabă Maria pe noi, cei din sală. Iar noi am putea să-i răspundem, fiindcă oricum facem gestul de a ne uita la ceas. Momentele de spontaneitate, când scenariul este abandonat pentru puţin timp, te fac să înţelegi mai bine, ca spectator, că nu e simplu să treci, glumind, peste soneria nefericită a unui telefon sau peste plânsul unui copil care, deşi prea mic, este adus de părinţi neinspiraţi, din diverse motive, la spectacol. Finalul, ni se comunică, se precipită din motive tehnice. Este perioada sărbătorilor şi urmează, pe aceeaşi scenă, un spectacol de colinde, „Bagă ăştia renii peste noi!”.

„Aş putea să iau orice spaţiu gol şi să-l numesc scenă goală. Un om traversează acest spaţiu gol în timp ce altcineva îl priveşte, şi asta e tot ceea ce trebuie pentru ca actul teatral să înceapă”, este celebra afirmaţie a nu mai puţin celebrului regizor Peter Brook. Şi acelaşi regizor adaugă faptul că teatrul e mult mai mult decât un spaţiu gol. În jurul acestui spaţiu gol, cu talentul lor, actorii instituie o lume.

Viaţa se întâmplă de capul ei, sună una dintre replicile Mariei. Dar nu doar viaţa face asta, ci şi teatrul! Şi teatrul contemporan “se întâmplă de capul lui”, ne spun, de fapt, pe ton de râsu’-plânsu’ actori cu inteligenţă scenică sclipitoare.