Așteptări răsplătite cu vârf și îndesat – cum mi-am petrecut Ziua Americii la Sibiu

Nu țin minte când am ascultat – acasă sau într-o sală de concerte – un cafe concert, chiar nu țin minte. E drept, nici nu e printre primele mele opțiuni de meloman. De aceea, scepticismul meu vizavi de acest concert îl găseam ca fiind justificabil și de drept liber să se manifeste. Dar am luat concertul ca pe o bună oportunitate de a mai lua pulsul străzii, al orașului, de a mai sonda un pic în mentalul colectiv al sibienilor, căci da, spre deosebire de multe alte orașe, Sibiul chiar se bucură de o comunitate legată afectiv de locuri, o relație al cărei liant este lungul șir de evenimente culturale care se întâmplă peste an. Dintr-un dialog ad-hoc din ziua precedentă aflasem că, totuși, concertul merită mai multă atenție decât aș fi eu dispusă să-i acord. Și chiar așa a fost! O frumoasă surpriză pentru cei aflați în public, cu un program foarte bine articulat în jurul ideii de relaxare și voie bună, dar fără nici cel mai mic rabat de la calitate. Quartetul condus de Ilia Rusnac, unul de coarde, cu muzicieni unul și unul, toți membri ai Filarmonicii de Stat Sibiu, este unul articulat în jurul ideii că muzica bună câștigă întotdeauna. Așa se face că partiturile scrise de Mozart, Bizet, Beethoven, Strauss, Offenbach, Brahms, Marquina, Manzo, Reinhardt, Enescu au căpătat sonoritățile adecvate și au făcut ca „cea mai frumoasă stradă din Sibiu” să fie și mai frumoasă decât este în mod obișnuit. Un concert susținut la ceas de înserare, când lumea încă se foiește și nu știe dacă să mai continue maratonul diurn sau să se adune în jurul unei cești de ceai, dar Ilia Quartet a reușit să capteze atenția publicului și să-l țină „captiv” într-o bulă atemporală, un loc unde dictează sonoritățile fine. Recunoașterea pasajelor muzicale de către public a provocat și participarea acestuia la bunul mers al concertului, implicarea fiind una totală, de la o ascultare activă și până la susținerea ritmului cu aplauze. Un bun preambul pentru simfonicul ce avea să urmeze, dar și o excelentă pagină de istorie a muzicii culte, una redată ca la carte, rescrisă cu ajutorul unor muzicieni profesioniști (în cel mai adevărat sens al cuvântului).

Așteptam concertul cu Tiberiu Soarea și Răzvan Suma, mai mult decât am lăsat să se vadă. Îi urmăresc pe cei doi de ani de zile, mi s-au intersectat pașii adeseori cu ai lor, fie la Sala Radio, fie la Opera Română, fie prin multe alte locuri. Doi profesioniști pe care-i apreciez enorm pentru felul cum reușesc să îmbine pregătirea temeinică, stdiul întins pe ani de zile, cu talentul și emoția momentului. Da, concertele lor sunt unice, nu prea seamănă între ele, din multe motive, dar mai cu seamă pentru că doza de imprevizibil joacă și ea un rol în construcția unei atmosfere de concert unic. Personalități puternice, prieteniși în viața de zi cu zi, Tiberiu Soare și Răzvan Suma fac ce fac și reușesc să lase urme în memoria afectivă a melomanilor cu fiecare nouă apariție comună pe scenă. E o plăcere să-i vezi dialogând pe scenă, felul cum se susțin din priviri și cum gesturi subtile devin comenzi ferme pentru membrii orchestrei. Ghicești în spatele tututor celor văzute un respect enorm pentru ceea ce fac, pentru muzica pe care o cântă și pentru prietenia care-i leagă, iar toate acestea împreună devin din ce în ce mai greu de găsit la artiștii lumii contemporane.

O atmosferă care a contribuit din plin la crearea unei legături afective ad-hoc în spectactori – mulți dintre ei melomani cu state vechi – și membrii orchestrei Filarmonicii de Stat Sibiu. Cu un program care a inclus lucrări scrise de Beethoven, Mozart, dar și Piazzolla, simfonicul a mai alinat din dorurile „veteranilor” – concertele în sală sunt încă de domeniul fantasticului, cine-ar fi crezut asta acum jumătate de an? – dar, în același timp, a fost un catalizator de magie, una dintre magiile bune. Dacă la Beethoven, Mozart și Dan Voiculescu partea leului a revenit orchestrei și lui Tiberiu Soare, la Piazzolla, după cum era de așteptat, Răzvan Suma și-a asumat integral rolul de solist și, dincolo de orice așteptări, a recreat dansul perfect al partenerilor care se cunosc de ani de zile și pe care nu-i desparte nimic – violoncelul și instrumentistul care-i mângâie corzile când cu delicatețe, când cu forță, dar niciodată cu indiferență. Kitcho, Le gran Tango și Adios Nonino sunt piese scrise dintr-un preaplin de pasiune, care capătă forța unui imperativ categoric atunci când sunt orchestrate cum trebuie, de asemenea manieră încât dialogul să capete proporția unei tumultoase cunoașteri reciproce: dialogul dintre orchestră și solist are nevoie de un mediator pe măsură, iar Tiberiu Soare știe că rolul acesta i se potrivește de minune. Așa se face că primplanul i-a aparținut lui Răzvan Suma și a fost posibil doar pentru că în planul secund era el, Tiberiu Soare, dirijorul și prietenul. Tangoul este un dans al pasiunii dezlănțuite, dar una care are nevoie și de o tehnică desăvârșită ca să se facă înțeleasă, de aceea, piesele lui Astor Piazzolla nu pot fi cântate de oricine, de aceea cred că Răzvan Suma e printre cei aleși.

(Notă: la al doilea Piazzolla m-am ridicat în picioare și recunosc că sunt foarte puțini cei care reușesc să mă facă să mă ridic de pe scaun.)

Simfonicul dirijat de Tiberiu Soare dimpreună cu cafe concertul din prima parte a celei de-a patra seri a Festivalului Zilele Muzicii Româno-Americane sunt cea mai bună dovadă că un concert în ar liber poate concura oricând cu unul „clasic”, susținut în sală, cu condiția ca programul să fie bine ales și ca instrumentiștii să țină cont de cel mai important factor – mediul natural, zgomotul străzii și condițiile meteorologice fiind potențiali disturbatori, atunci când sunt ignorați. O seară care n-ar fi intrat în memoria melomanilor, dacă