Arsura cuvintelor

Titlul acestui articol mi-a fost inspirat de cele scrise pe coperta a patra a unei cărți de poezie de către Christian Crăciun. Referindu-se la textele Vioricăi Răduță din volumul Arsura umblă după trup, publicat recent, acesta afirmă că autoarea „și-a asumat un pariu de o dificultate extremă. Aceea de a face cuvintele să ardă”. Scoasă din context, afirmația rămâne pur metaforică. Realocată acestuia, exprimă un adevăr dureros. De la primul și până la ultimul ei text, cartea scrisă de Viorica Răduță arde. La nivel profund uman și deopotrivă la nivel estetic, scriitoarea reconfigurează liric drama incendiului de la Colectiv, cu tot ce înseamnă aceasta: focul, haosul, spitalizarea, tortura incertitudinii, portretele interioare ale celor arși, cântecul lor de lebădă cu penele carbonizate. La suficient demult timp de la producerea unui „accident” care a scos în stradă țara, după o inevitabilă mediatizare cu accente mai mult sau mai puțin subiective, după arestări și procese, după controale efectuate de unele dintre instituțiile statului, peste morții de la Colectiv și peste familiile lor pare să se aștearnă poate nu uitarea, cât altceva – tăcerea, resemnarea. Istoria. Nu se mai aud cântecele. Viața, așa cum s eîntâmplă mereu, joacă dansul ei peste cei închiși definitiv în cenușă.

Cartea Vioricăi Răduță își asumă riscul/pariul de a scoate strigătele din trupurile arse. De la fatidica noapte de vineri și până la zilele și săptămânile în care agonia supraviețuitorilor se conjugă necontenit cu speranța părinților și a rudelor. Un traseu liric reface un traseu uman. Textele își construiesc, aproape de la sine, harta otrăvită a suferinței. Focul își prelungește limbile ascuțite până spre organele interne, spre oase, într-o diagramă de nesuportat:

„cei care ies din întuneric,

ies cu ochelari înfipți înăuntru și văd clipa

o smoală curgându-le din gât în măruntaie

încet

să nu se scurgă tot omul deodată

încet

să mai aștepte mormântul câteva zile bune

până se stinge așteptarea

care ține în brațe un trup

foarte crud”.

(Sacii)

„apoi cuvintele rămase în metalul topit

se scurg ca și carnea unele în altele

lent

mai lent cu cât se îngroașă lumea

spre singura ieșire

un stat de om peste alt stat de om peste altul”

(arșii sunt acum murmure)

Fiecare text liric surprinde momente din istoria acestei tragedii. Insuportabil de vizual-olfactive, cuvintele, în asocieri insolite, intră în carnea celui care citește. Sacii adunați pe ciment sunt „deschiși” treptat de poetă, într-o reconstituire/restituire asumată estetic. „Arsura” nu e doar o metaforă pentru agonie și pentru expiere. Arsura e o entitate palpabilă, care umblă nestingherită prin cioturile umane și prin speranța firavă a supraviețuitorilor din primele zile. Arsura le măsoară zilnic destrămarea: „arsura își duce oasele în sacii numărați pe trotuarul/ din față/ merge de una singură/ ca o cârtiță/ prin minte/ fiindcă doar mintea rămâne vie/ de la un ars la altul” (n-avem cuvinte pentru trupuri)

Spitalul e un purgatoriu. Umbre căutate de arsură. Mama cu privirile calcinate de suferință, dincolo de geamul care o desparte de copil. Supremă imagine a durerii care a depășit demult omenescul:

„altă mamă vede prin sticlă mâinile de 17 ani

mâinile se încheagă în pumn

pumnul e sânge

și pansamentul din jurul băiatului

ea îi șterge prin geam arsura depe frunte

sângele dintre degete”

(scrisoare oprită în carne)

Dacă prima parte a volumului reface traseul tragediei din momentul producerii incendiului și până în săptămânile care i-au urmat, în partea a doua, denumită explicit „Catepeteasmă, numărătoare inversă”, autoarea reconstituie cele 65 de „portrete”, într-un gest pe care ea însăși, în Argumentul cărții, îl dorește „cathartic, comemorativ”. Fiecare victimă este surprinsă cu numele real, în ordine inversă, într-un pomelnic-litanie, jalonat din loc în loc, obsedant repetitiv, de jelania „Și Doamne și Doamne și Doamne și Doamne…”, căci gîndul se sperie și mintea se rătăcește în fața unei astfel de reconstituiri. Cu vârsta lor, cu visurile lor, cu proiecte rămase neterminate, suspendate în timp, fiecare dintre cele 65 de victime dela Colectiv e filigranată în vers, în cuvinte cu o altfel de „arsură”…

Ținută în palmă, cartea aceasta de poezie are câteva zeci de grame. Citită, greutatea ei ți se insinuează în minte și în sânge. Te răvășește. E un soi de imn închinat inocenților. O scrijelire în memoria numelor și a chipurilor arse. O pasăre Phoenix întrupată nu din propria cenușă, ci din arsura unei nopți fatidice.

Arsura umblă după trup de Viorica Răduță