Arcuşul i-a scuturat mereu de pe umeri singurătatea – „Enescu. Caiete de repetiţii” de Dan Coman

Singurătatea e scuturată de pe umeri dintr-o singură mişcare a arcuşului. Enescu se simţea bogat, în camera lui modestă, având alături colecţia aproape completă a operelor lui Bach şi câteva partituri ale lui Wagner. Cea mai de preţ era însă foaia cu liniatură, frumoasă ca o piele bine întinsă, pe care se aşterneau compoziţiile, trecute din memorie pe un alt suport nobil.

Sigur că fiind o biografie (romanțată), Enescu. Caiete de repetiţii (Polirom, 2019), rafinata carte a lui Dan Coman, conţine multe informaţii importante referitoare la viaţa lui George Enescu. Am recunoscut, de exemplu, anumite secvenţe relatate şi de Noel Malcom în George Enescu. Viaţa şi muzica (Humanitas, 2011). Iar Bibliografia acestei cărţi aflate la limita dintre documentar şi ficţiune este susţinută de alte titluri semnificative – Capodopere enesciene de Pascal Bentoiu, George Enescu. Un muzician român singular de Viorel Cosma sau Bernard Gavoty cu Amintirile lui George Enescu.

Viaţa şi opera. Ceea ce a devenit Enescu în muzică a fost rezultatul susţinerii necondiţionate de care copilul cu talent excepţional s-a bucurat din partea familiei. Dar umbre au fost destule în viaţa muzicianului şi unele au trecut în partituri. Mai întâi, relaţia dificilă dintre părinţi, care trăiseră drama naşterii şi stingerii premature a unsprezece copii – George a fost al doisprezecelea, ultimul şi singurul care a supravieţuit. Problemele financiare, boala mamei şi, în cele din urmă, divorţul părinţilor, întoarcerile în ţară, în fiecare vacanţă, de la Viena şi de la Paris, primele succese urmate, inevitabil, de primele atacuri ale detractorilor de ocazie. Apoi izbucnirea războiului, pierderea manuscriselor şi recuperarea lor, dispariţia fiinţelor dragi, printre ele prinţesa Elena Bibescu şi regina Carmen Sylva, iubirea nefericită pentru Maruca, Maria Rosetti, Cantacuzino prin căsătorie, boala care se instalase treptat, concertele în Europa, dar şi în Statele Unite, evenimente care-i consolidează faima, dar îl şi epuizează etc.

Interesant mi se pare felul în care anumite episoade din viaţa marelui muzician capătă în cartea lui Dan Coman un contur mai clar decât cel pe care-l aveau, de exemplu, în biografia lui Noel Malcom. Prima vizită la profesorul Eduard Caudella, pe când Enescu avea 4 ani, este plină de emoţie. Tatăl rămâne în cabinet să discute cu profesorul, iar copilul este invitat pe hol. Aşteptarea este tradusă în impresii sonore şi în vibraţii, care invadează spaţiul, lărgindu-l dincolo de limitele sale concrete. Tavanul părea lipit de cer:

„Ieşit pe hol (tavanul părea în continuare lipit de cer, dar aerul încetase să zornăie), George şi-a amintit sfatul guvernantei: fii un domn şi atunci când nu te vede nimeni. Mai bine de o oră, cât a durat discuţia dinăuntru, a stat nemişcat în faţa peretelui, drept şi cu bărbia puţin ridicată, fără să schiţeze nici cel mai mic gest de nerăbdare.” (pp. 47-48)

Lydia Cèdre, guvernanta franţuzoaică, făptură fragilă, lăsând în urma ei un parfum delicat, valeriană şi vanilie, nu este un om oarecare, iar influenţa ei asupra lui Jurjac, apelativul care rămâne de-a lungul timpului semnul prieteniei celor doi, va fi pozitivă – cultivată, fire deschisă, disciplinată, dar cunoscând importanţa jocului şi a timpului liber pentru cei mici. La Paris, copilul muzician va rămâne un timp în grija Lydiei Cèdre. Iar secvenţa de mai sus, cea a aşteptării, este reluată, ca un motiv dintr-o simfonie enesciană, câteva zeci de pagini mai târziu. Enescu este deja marele Enescu şi, prin colectă publică, i se oferea o vioară Stradivarius:

„Caudella îi aştepta în biroul lui, acelaşi birou cu viorile aşezate pe pian, în acelaşi Conservator unde cerul era aproape lipit de tavan şi unde, nu putea uita asta, a avut replicile acelea atât de nefireşti pentru el…”. (p. 117)

Dincolo de toate întâmplările care compun biografia unei personalităţi, în cartea rafinată a lui Dan Coman capitolele sunt organizate sinestezic, în funcţie de o anumită culoare a caietelor de repetiţie – galben, albastru, verde, portocaliu, roşu, negru. La rândul ei, dominanta cromatică este asociată sunetelor, miresmelor şi senzaţiilor tactile, toate alcătuind o proză de factură proustiană, în sensul influenţei pe care un stimul o are asupra stării interioare a personajului. Aş spune că acest fel de a scrie, la intersecţia dintre poezie, psihologie şi arheologie culturală, îi creează cititorului, cu adevărat, acces la înţelegerea personajului Enescu.

Copilăria, prima întâlnire cu muzica, improvizarea primei viori şi susţinerea unui concert în grădina casei, susurul greierilor în serile calde, toate acestea sunt puse sub semnul Caietului galben:

„La un astfel de târg, într-o superbă zi de vară, în timp ce tatăl și mama lui, așezați la o masă lungă, mâncau și povesteau cu niște necunoscuți, băiatul a auzit primele sunete ale unui instrument necunoscut. (…) Curios taraf, s-a gândit, nu mai văzuse niciodată așa ceva. A simțit mâinile mamei, dar nu s-a întors. (…) băiatul era încântat de combinația aceea neașteptată, de sunetele care se rostogoleau cu viteză, lovindu-se cap în cap, căzând mereu în picioare, explodând unele după altele. A stat nemișcat acolo, cu gura căscată, și ar mai fi stat dacă nu ar fi auzit vocea tatălui său, e timpul să mergem, și nu ar fi simțit mâna mamei luându-i mâna, trăgându-l ușor afară din mulțime, întorcând capul abia când sunetele țambalului, ale contrabasului și ale naiului s-au oprit, lăsând loc viorilor, coarde ciupite cu degetul în râsetele mulțumite ale celor adunați acolo, într-una din cele mai fericite zile din viața lui.

Nu s-a putut gândi la nimic altceva.

Nu și-ar fi închipuit că există o asemenea posibilitate, combinația aceea stranie de instrumente – i-ar fi plăcut să aibă măcar un nai, deși țambalul aproape că-l hipnotizase, ba nu, viorile, ah, de-ar avea o vioară numai a lui! Amintirea ritmului nu-l lăsa să închidă ochii. Era trecut de miezul nopții și încă nu dormea. Se întorcea mereu de pe-o parte pe alta, reluând aceeași imagine, visând și zâmbind.

A dormit, ca niciodată, până târziu, spre prânz, vegheat de maică-sa, care, îngrijorată din această pricină, își tot așeza palma pe fruntea lui, agitându-se la capătul patului, aplecându-se până foarte aproape de fața băiatului, ascultându-i respirația, încercând să facă zgomot, orice, numai să vadă ce e cu el, să știe că e bine – și băiatul era cum nu se poate mai bine.

A mâncat cu poftă la micul dejun, s-a jucat în curte, a desenat în creion instrumentele muzicale și câteva din acele forme ciudate, aproape fără contur, pe care el, pentru sine, le numea muzică. Apoi a cotrobăit prin sertare până a găsit un ghem de ață albă, pe care l-a îndesat în buzunar, strecurându-se în livadă – unde, după o foarte atentă cercetare, a găsit două bețe subțiri și relativ drepte și o bucată de șindrilă care aducea cu forma unei viori. S-a ascuns în spatele unui arbust și a început să lucreze. I-a luat mult până a reușit să întindă ața de la un capăt la altul al lemnului, repetând mișcarea de cinci ori, înnodând cu putere capetele, rupând mai apoi o creangă subțire dintr-un măr, jupuind-o de coajă cu dinții și unghiile și folosind-o drept arcuș. Bețele de țambal le lovea cât putea de repede de o buturugă, sărind când în dreapta, când în stânga, repetând mișcările tânărului țigan – naiul îl imita folosindu-și degetele, fluierând ușor pe deasupra lor, apoi lua vioara și, așezându-și un picior pe buturugă, cânta aplecând ușor capul, strângând sub bărbie bucata de lemn care-i zgâria pielea. Taraful său folosea exact metodele tarafului de țigani din mintea sa – unul după altul, instrumentele intrau în scenă și preluau ritmurile, intensificându-le. Totul suna impecabil în acea primă reprezentație pe care băiatul o dădea în fața unui mușuroi de furnici și a unei sperietori de ciori uzate de timp.” (pp. 26-28)

Aproape de final, Enescu i-a mărturisit lui Yehudi Menuhin, discipolul său, că nu a reuşit să împlinească tot ce şi-ar fi dorit, nu a compus cât ar fi putut, nu a concertat suficient – pentru asta ar fi avut nevoie de o viaţă de 400 de ani. Cartea lui Dan Coman reuşeşte să creeze un personaj goethian a cărui trăsătură dominantă este forţa de creaţie, mai puternică în cazul lui decât orice altă dorinţă pur omenească, dublată de intransigenţa morală. Enescu n-a trăit oricum decât prin muzică, pentru muzică. Arcuşul i-a scuturat mereu de pe umeri singurătatea: