Apropierea – cum să ajungi să faci un deserviciu artei

Nu e primul spectacol (și, din păcate, cred că nici ultimul) care ne este prezentat drept social sau cel puțin din sfera celor care militează pentru o anumită cauză (mai mult sau mai puțin socială) și care este atât de slab din punct de vedere artistic, încât mă întreb de ce trebuie să suporte spectactorul supliciul de-al urmări. Mă întreb din ce în ce mai des de ce simțim adesea nevoia să sacrificăm esteticul de dragul eticii/moralei, când cele două dimensiuni au „coabitat” foarte bine secole de-a rândul. Și dacă mai insistăm mult pe această direcție, riscăm să creștem o nouă generație de tineri fără niciun simț estetic (care se vor ghida doar după principiul „se poate orice și oricum”), dar foarte vocali și vindicativi până la o agresivitate scăpată cu totul de sub control(ul social). Niciodată sacrificarea esteticului n-a adus nimic bun, chiar dacă, în primă instanță, avem tendința să spunem că lucrurile nu sunt chiar așa. Face parte din natura umană ghidarea după criterii estetice și selectarea intereselor personale în funcție de frumosul care ne impresionează. Și aici fac corelația cu subiectul spectacolului pe care vreau să-l aduc în discuție.

Credit foto: Valentin Goran

Textul scris de Mark O’Rowe și care a stat la baza spectacolului regizat de Peter Kerek este foarte nou (dacă țin bine minte, e scris în 2018) și abordează o problemă care ar putea deveni una socială, în adevăratul sens al cuvântului: ce ne facem cu prietenia? Vorbim despre una din relațiile sociale fundamentale, fără de care nu ne-am putea dezvolta personalitățile și în absența căreia am deveni ursuzi (cu extrema antisociali). Se știe prea bine că toate relațiile interpersonale au avut de suferit în ultimele decade, din cauza asaltului tehnologiei și a înlocuirii comunicării directe cu una mediată de diferite aparate și prin utilizarea unor canale de comunicare alternative. N-am reușit să-mi dau seama dacă spectacolul nu m-a prins din cauza textului sau a fost doar o problemă de regie: în prima parte am încercat să înțeleg relațiile dintre cele trei personaje, să-mi dau seama care e centrul de greutate al întregii construcții scenice. După ce n-am reușit decât cu greu să realizez că două dintre cele trei personaje sunt surori și să încerc să-mi dau seama care este sursa dramei/conflictului/conflictelor, am încercat să mă centrez pe jocul propriu-zis al actrițelor, dar acesta mi-a devenit și mai lipsit de sens. Asta pentru că, deși vorbim despre 2 surori, 3 prietene, 4 conversații, dialogurile și/sau monologurile nu se diferențiază cu nimic între ele, deși subiectele/conflictele care stau la baza celor patru momente sunt total diferite. Treptat, îi dai seama că e vorba de un suicid, la care se adaugă un complex de vinovăție și un transfer continuu al acestuia de la un personaj la altul, că fiecare dintre cele trei are felul propriu de a se raporta la evenimentele exterioare și de a supraviețui (a se înțelege „merge mai departe”). Numai că, din punctul meu de vedere, teatrul înseamnă mult mai mult decât atât. Nu poți reduce un spectacol la o prezentare de fapte și atât și, cu atât mai puțin, nu poți da vina pe text (din moment ce tu, regizor, ți l-ai ales în cunoștință de cauză).

Credit foto: Valentin Goran

Teatrul înseamnă acțiune și conflict. Aici îi dau dreptate lui Stanislavski. Iar eu am văzut mult prea puțină acțiune în Apropierea, proiectul Asociației Montage. Monologul în teatru este o armă cu două tăișuri, pentru că dacă nu-l susții foarte bine la nivel de joc sau cu mijloace scenice adecvate, îndepărtează spectactorul de subiect. Înșiruirea de monoloage, spuse pe o scenă goală (chiar nu-mi dau seama de ce există un scenograf la spectacolul acesta), pe voci joase, fără foarte multe accente (de furie, de dragoste, indiferent de care, dar să fie accente) nu înseamnă spectacol, e orice altceva, dar nu spectacol. Mișcările actrițelor în scenă par lipsite de sens, deși ideea de polarizare în jurul celei care preia întâietatea este bună, dar neaprofundată și nesusținută cu oricare alt mijloc teatral.

Faptul că nu există niciun pic de fundal sonor, nicio muzică derutează. Dacă regizorul și-a dorit ca accentul să cadă pe mesaj, pe text și pe dinamica relațiilor dintre cele trei personaje, ei bine, nu i-a reușit, tocmai din motivele enunțate mai sus. La fel de mult se resimte și lipsa jocului de lumini, prea puțina focusare pe una sau alta dintre cele trei nu înseamnă că lumina devine automat și mijloc scenic.

Ana Pasti, Dorotheea Petre, Adriana Titieni sunt trei actrițe bune, ba chiar foarte bune, pe care le știu din alte spectacole și care și-au arătat pregătirea și valoarea de multe ori. Și în Apropierea reușesc atât cât au fost lăsate să facă și de multe ori în timpul spectacolului mi-a venit în minte ideea „Oare de ce n-a lăsat-o să se manifeste?”, ceea ce, recunosc, nu mi s-a întâmplat de foarte multă vreme.

În ciuda titlului, a subiectului cu un potențial uriaș din punct de vedere teatral, care se pretează la o mulțime de montări scenice, spectacolul regizat de Peter Kerek nu m-a cucerit nicicum, pur și simplu am ieșit cu o mare deziluzie din sală. Aș „revizita” oricând același text, dar realizat de o manieră mai lucidă și profundă, care să atingă toate (sau măcar o parte) din conotațiile transformării relației de prietenie în societatea contemporană și a rolului tot mai mult diminuat pe care i-l atribuim în spațiul social.