Dan C. Mihăilescu

Podul cu vechituri

Humanitas, 2019

Volumul Podul cu vechituri de Dan C. Mihăilescu va fi lansat vineri, 31 mai, ora 16.00, la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2019, în standul Editurii Humanitas.

„Mulți dintre noi își exorcizează decepțiile, deprimismul și nevrozele generate de senzația inutilității prin sport, muzică, gastronomie, grădinărit, sex, turism cultural, pescuit sau vânătoare. De ce n‑ar figura calofilia, bibliofilia sau însăși libromania printre metodele de destrămare a constrângerilor?

În cuprinsul elitelor, indiferent de meserii și vârste, toată lumea exaltă, fie detectând în trecut, fie proiectându‑și nostalgiile acolo, calitățile elementare de odinioară: buna-cuviință, bunele maniere, buna dispoziție, credința, responsabilitatea, moralitatea, arta de a fi cuminte, înțelept, hedonist cu simț civic și energie coagulant‑comunitară, într‑o bonomie convivială care să constituie și plămada nepoților destinați viitorului. Ce alt simbol ar fi mai nimerit pentru toate acestea de nu podul plin cu amintirile familiei, care constituie ceea ce reprezintă acoperirea bancară în aur, ca garanție valorică pentru bietele bancnote șifonate care circulă pe piață?“ – DAN C. MIHĂILESCU

*fragment*

Dacă‑i veți întreba pe psihologi, presupun că vor veșteji cu superioară vehemență neofobia, adică alergia la orice inovație, schimbare, înnoire, rezistența organică la revoluție, anarhie, în paralel cu conservatismul cu orice preț, catalogat rapid și apăsat drept reacționarism.

În ce mă privește, mă declar mai degrabă arheofil, adică respectuos iubitor al trecutului, admirator al celor pierdute, cultivator al vechimii în toate cele, de la haine și mâncare la obiceiuri, valori morale și mentalități.

De când mă știu, m‑am simțit infinit mai bine în compania celor cu treizeci‑cincizeci de ani mai în vârstă decât a congenerilor, iar un pahar colocvial era adeseori mai aromat cu intermediari ca Arșavir Acterian și Aurel Cioran decât cu vechi colegi de liceu și facultate.

În copilărie, am fost fascinat de pivnițele, magaziile și podurile tuturor caselor pe unde m‑am perindat, aspirând până la urmă cu plăcere miasmele igrasiei și ale butoaielor de varză, înfiorat de privirea lucioasă a vreunui șobolan, de arhitectura barocă a borcanelor cu murături, de mirosul înțepător al funiilor de usturoi și ceapă și de rostul tuturor fieroteniilor adunate acolo. Praful, rugina, lemnul scorojit, cărămizile lipsă, felul cum se strecura lumina prin acoperișul podului sau prin lucarna pivniței – totul mă hipnotiza, așa cum aveau să o facă aleile Cimitirului Bellu, unde am cutreierat săptămânal între 7 și 14 ani, apoi anticariatele, consignațiile, tarabele de la talcioc sau brocantele din Amsterdam, Geneva, Bruges. Așa am ajuns să idealizez vechimea, identificând‑o cu valoarea, măreția, noblețea, rânduiala, perenitatea, autenticitatea și binele. De aici preferința arătată stoicismului, clasicismului și romantismului, în aspră indiferență de tot ce ține de modă. De aici preferința pentru Antichitate, medievalitate, mitologie, gotic și umanismul Renașterii, ca și ostilitatea la postmodernitate. De aici faptul că recitesc oricând cu plăcere Ghepardul lui Lampedusa și Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar, ocolindu‑i pe alde Makine, Mo Yan, Modiano sau Houellebecq, conspectând cu fervoare memorii, jurnale și corespondență de acum un veac, supărându‑mi scriitorii prieteni cu revenirea stăruitoare la corespondența lui Eminescu, Caragiale, Kogălniceanu, I.D. Sîrbu.

Ce veți auzi în viitorul apropiat dinspre acest jurnal de arheofil? Recomandări de lectură dinspre epoca boierească, reverii de vechi București, conspecte din bucoavne uitate, totul însă cu fața către mizeria și pustiul zilei de acum. Cum arată ziua de azi? E de ajuns să citești noul volum din Jurnalul lui Mircea Cărtărescu, pe anii 2011–2017, recent apărut la Humanitas, ca să accepți că tot ce ne înconjoară ne împinge la depresie, resemnare, de nu direct la sinucidere.

Cum să închei acest editorial dacă nu cu două trimiteri la Cioran, și anume la definiția oricărei forme de progres ca un nou elan către ceva tot mai rău, respectiv convingerea că românul are geniul de a se realiza cu precădere în eșec.

Vă invit, așadar, cu nostalgie boierească, în podul meu cu vechituri, luminat de câteva raze de amurg. Sunt de preferat cei câțiva porumbei și șoricei strecurați printre lăzile cu amintiri alarmelor și claxoanelor de pe asfalt. În sfârșit, să nu uităm că vinul e tot mai bun cu cât este mai vechi.

***

Dan C. Mihăilescu (n. 1953) este critic şi istoric literar. A publicat volume de eseuri, a semnat traduceri, a deţinut rubrici în cele mai importante publicații românești. Din anul 2000 până în decembrie 2016 a fost realizatorul emisiunii Omul care aduce cartea, la ProTV. Printre cele mai recente cărţi ale sale se numără Oare chiar m‑am întors de la Athos?, Ce mi se‑ntamplă: Jurnal pieziş, I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii, Cartea ca destin (portret în dialog cu Daniel‑Cristea Enache), Castelul, biblioteca, pușcăria: Trei vămi ale feminității exemplare, Despre nerăbdarea de a fi răbdător (dialog epistolar cu Ciprian Măceșaru), Ce‑mi puteţi face dacă vă iubesc!? (eseu confesiv despre Ioan Alexandru), Plăceri vinovate şi datorii împlinite: 12 confesiuni (o antologie), Podul cu vechituri, publicate la Editura Humanitas.