Ioana Nicolaie

Cartea Reghinei

Humanitas, 2019

Romanul Cartea Reghinei va fi lansat duminică, 2 iunie, ora 14.00, la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2019, în standul Editurii Humanitas.

Reghina este un Iov feminin, dintr-un spațiu nord-transilvan, în care miraculosul se insinuează în ordinea comună, iar istoria recentă sugrumă destinele oamenilor. Este mamă a doisprezece copii, împreună cu care alcătuiește „un trup de o mie de kilograme“, plămădit din puține bucurii și insu-portabilă suferință. Până la urmă, Reghina este mama universală.
Miza cărții Ioanei Nicolaie este să scoată la lumină, prin incursul faulknerian în interiorul unei minți care amestecă timpurile și emoțiile, o viață, un destin, o urmă pe care umanitatea personajelor ei o lasă (sau nu) în lume. Cartea nu se citește cu sufletul ușor, ci cu sufletul la gură. Narațiunea e densă, stratificată în episoade ce construiesc o viziune etnografică a marilor evenimente din viață (în definitiv, suntem în spațiul lui Rebreanu): o șezătoare, un pețit, o nuntă, prima noapte de dragoste, uluirea, durerea, rușinea, frica, prima bătaie primită de la soț, primul copil, următorii până la doisprezece. Viața unei femei, așa cum a fost ea.
Cititorul va întâlni cu emoție, de-a lungul romanului, diverse feluri de a-nțelege realitatea: orășelul Văralia, unde se petrec întâmplările din carte, are ceva din familiarul satului Prislop, din magia ținutului Macondo și din dramatismul vieții oamenilor în comitatul Yoknapatawpha, rămânând totuși un spațiu unic, nemaiîntâlnit, descris de autoare cu o iubire nesfârșită.

-fragment –

            Căci acum aș fi culcat, aș fi liniștit,

            aș dormi și m-aș odihni…

            Și culcat îl găsesc, una cu pietrișul de lângă stâlpul de înaltă tensiune, nici măcar zvcârcolindu-se. Mi-am zdrobit tălpile, până-n capătul grădinii întâi, apoi de-a lungul coastei, ca să ajung printre mărăcini până aici.

            -Doamne, nu mi-l lua, Doamne!

            N-are spume la gură, stă întins, cerul e o scoabă.

            Cad lângă el, de la fugă mi-am pierdut suflarea. Văd negru, cu mocirlă. Băiețandrul care m-a strigat moare, a murit, cel aproape de-o seamă cu el, a rămas cu mult în spate, o vreme-am știut că-i acolo, icnea de la efort și de la plâns, de ce se suise deasupra, pe stâlp? Apoi totul s-a înmuiat, tricoul i s-a făcut vrej pe-un arac, tenișii au prins rădăcini între cartofi, doar ochii plini de groază au rămas la vreo zece metri depărtare.

            Care-i degetul de care să te poți lipsi? Care-i cotul ce-ți prisosește? De ce genunchi nu mai are nevoie omul? E vreun plămân care să nu folosească? Ce ficat poate fi lăsat liber să se ducă unde vrea? Și e vreo inimă care să doarmă dusă când așa, ca pe-a mea, o cuprinde-n ceasul acesta cea mai mare sfârșeală? Ce poți lua dintr-un corp de-o mie de kilograme? Căci copiii mei sunt inima, și plămânii, și creierul, și mușchii, și oasele, și ficatul, și sângele, și pielea, și rinichii, și firul de păr. Mă cutremur, fiecare-i un organ de care cum să te lipsești? Poate de-aceea nici nu mai am urmă de suflare.

            Stau lângă el, în genunchi. Cum să moară? Și când lumina se face din nou ceașcă întreagă, nu mai pot, îi ating palma, aspră și dusă cine știe cât de departe. Ce-ai făcut copile? O limbă uriașă de șarpe a pleznit dedesubt, în țărână, tocmai pe-acolo. De zece minute sau, cine știe, poate de-o veșnicie. Veninul a făcut stropi roșii care-au pocnit ca uleiul pe plită. Dar n-au sărit și pe fusta asta înflorată, nu s-au făcut miez pe vreo floare albă, n-au pâlpâit ca niște scântei până-n tunelul în care șuieră un tren, poate chiar al lui Damian.

            E vară, un salcâm, poate unul de lângă gardul rusului, poate altul, de deasupra gropii de gunoi care s-a făcut cariera, s-a împrăștiat într-un miros tare. Dar ce nebunie-i asta? Copilul meu zace acolo, murdar de la arsură și de la cădere, mă frânge ca pe-un băț. Nu mai pot, uite cum i s-a topit pe dosul palmei pielea. Doamne, nu mi-l lua! Lacrimile ies ca niște punguțe, nimic nu le sparge.

            El nu se mișcă, eu nu-l pot zgudui. Dar măcar suflă, îl aud, fâlfâie slab, prea slab ca să plece tocmai acum, prea greu de-auzit ca să-și ia zborul. Iar fața? Cum de n-are nimic, numai așa, o vinețeală? Un pic pe pomeți, printre pistruii aceia, de nu mai pot suferi, e musai să-l curăț. Tocmai atunci se sparge o punguță mai mare de plâns. Scormonesc în ea și dau cu mâneca, cât pot de  ușor, dar pielea se mânjește mai tare. Cât de liniștit stă el așa, cu mine în genunchi, bolborosind fără șir, cu un uliu rotindu-se undeva în dreapta, cu mașinile care trec departe, foarte jos, pe șosea. Carierele s-au mutat în alt loc, basculantele trăiesc acum acolo și nimeni nu mai îndeasă carbidul tocmai aici, lângă coasta noastră, atât de-aproape de grădină.

            Și-n ceasul ăsta sigur n-are nimic, îi tremură numai un pic obrazul. Parcă văd că acum sare-n picioare, că nu-i copil mai năzdrăvan ca el, te-am păcălit, mamă, te-am păcălit!(…) Să știi că n-are nimic!… Ia să-l mișc eu un pic mai tare. Ce mă-ncurcă punguțele astea de plâns! Acum sunt tot mai grele, nu mai vin cu apă înăuntru, ci numai cu mici grunji de sare. Și taie de sub pleoape, de ce nu le pot opri?

            Dar dacă?… Nu, gândul acesta trebuie chiar acum sugrumat. Nu-l las să crească, e plin de otravă, o să ne-atingă pe toți, verde de Paris turnat drept pe noi din sticle, de ne sfârâie tuturor carnea și sufletul, iar el se topește ca petrolul din felinar. S-o crezi tu, nu-mi atingi mie băiatul, îl apăr cu tot ce am, îl acopăr cu rochia asta care mi s-a sfâșiat într-o parte, nici-un pic de moarte nu mi-l va atinge. Mai bine ard eu, bucată cu bucată, de vie, până când cine știe ce vulturoaică, una grozav de fioroasă, mă împarte la niște pui ce nu se satură vreodată. Că ei trebuie să-i fi făcut ferfeniță tricoul, cum oare să-l desprind de pe el, de ce nu se lasă?

            Când dau să-i dezvelesc burta se desprinde și-o bucată mare de piele. E murdară și ea, mâncată deja de țesătură. Nimic din băiatul meu nu poate să dispară! Că atunci inima se face catran, plâmânii se chircesc, ficatul se-mprăștie-n aer, creierul se schimbă-ntr-o molie, rinichii se jupoaie încet și sufletul se duce pe cea mai nemiloasă apă.

***

Ioana Nicolaie a publicat volume de versuri (Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Cenotaf, Autoimun – desemnat de USR Cartea Anului în 2013), antologia Lomografii, trei romane (Cerul din burtă, O pasăre pe sârmă, Pelinul negru – a obținut Premiul pentru proză al revistei Ateneu și a fost desemnat Cartea Anului în 2018 de către „Cititorul știe mai bine“, concurs inițiat de Librăriile Cărturești) și literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii, Ferbonia, Vertijia și Călătoria lui Medilo). A fost nominalizată la premii naționale și internaționale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumele ei au fost traduse în bulgară, sârbă, suedeză și germană. A fost inclusă în douăzeci de volume colective românești și în numeroase reviste și antologii străine. Invitată pentru lecturi și conferințe la numeroase festivaluri naționale și internaționale de literatură. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România.