Traducere din engleză de Rodica Ștefan

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2020

Pornind de la evenimente reale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Marea Britanie a folosit șaisprezece mii de porumbei voiajori pentru a primi informații din Franța și Olanda ocupate de naziști, Lungul zbor spre casă îmbină elementele unui roman istoric cu delicatețea unei povești de dragoste. O carte care insuflă speranță despre suflete-pereche, curaj, spirit de sacrificiu și demnitate. Romanul s-a aflat, în 2019, pe listele de bestselleruri din Marea Britanie, SUA și Spania, iar audiobookul a primit, în noiembrie 2019, Earphone Award acordat de AudioFile Magazine.

Septembrie 1940. Noapte după noapte, bombele germane cad asupra Londrei, într-o încercare de a șterge orașul de pe fața pământului. După întreruperea cursurilor universitare, Susan Shepherd își găsește forța de a merge mai departe îngrijind porumbeii din crescătoria bunicului său. La ferma lor de la marginea pădurii Epping ajunge, printr-un ciudat joc al destinului, un tânăr american, Ollie, care vrea să se înroleze ca pilot în RAF.

Iulie 1996. Ziarele din întreaga lume relatează o întâmplare neobișnuită: în hornul unei case vechi din Rochford au fost găsite rămășițele unui porumbel care pare să poarte un mesaj din cel de-al Doilea Război Mondial. Știrea stârnește mare emoție în Marea Britanie, iar în sufletul lui Susan  Shepherd, fost ornitolog la Universitatea din Londra, trezește amintiri de mult îngropate.

Susan nu-și mai ține minte părinții, care au murit în timpul epidemiei de gripă spaniolă. A crescut cu bunicii la o fermă de porumbei din Epping, unde a învățat să înțeleagă și să prețuiască aceste păsări excepționale. Dupăi zbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial și-a întrerupt studiile și s-a întors acasă pentru a-l ajuta pe bunicul ei, tot mai împovărat de ani. Bombardamentele asupra Londrei fac ravagii, invazia germană pare iminentă, iar lor li se cere să contribuie la efortul de război pregătind cât mai mulți porumbei pentru o misiune secretă. Susan înțelege pe dată că Operațiunea Columba înseamnă să-și sacrifice porumbeii, dar nu ezită. De cealaltă parte a oceanului, în Maine, Ollie și-a pierdut și el familia, dar nu și speranța de a se număra printre piloții RAF, așa cum i-ar fi plăcut tatălui său. Doar că în Anglia căile către manșa unui avion se dovedesc mult mai întortocheate decât și-ar fi închipuit tânărul american. Întâlnirea cu Susan îi vaoferi însă o perspectivă nebănuită asupra zborului, asupra iubirii și a lealității.

„O poveste plină de romantism și suspans, de sacrificiu răscolitor și șanse ratate. Un prim roman puternic, scris cu mână sigură și pasiune.“ – Paula McLain, autoarea bestsellerului Soția din Paris

„Bazat pe povestea adevărată a Operațiunii Columba, gândită de Winston Churchill și desfășurată cu ajutorul a mii și mii de porumbei, Lungul zbor spre casă este un roman fascinant, de mare suflu epic, ceaduce un omagiu atâtor anonimi care au schimbat cursul istoriei.“ – El País

„Romanul de debut al lui Alan Hlad impune o imagine nouă a Marii Britanii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai mult decât o poveste de dragoste sau o poveste despre război, cartea este o meditație despre ceea ce înseamnă să-ți găsești drumul spre casă.“ – Publishers Weekly

Alan Hlad s-a născut în 1966 în West Virginia. A studiat economia la Bowling Green State University, dar în timpul colegiului a frecventat și cursuri de literatură și scriere creativă, urmând astfel o mai veche pasiune din copilărie și adolescență. A avut o carieră de succes în domeniul asigurărilor, avansând în diferite corporații, fără să abandoneze visul de a deveni scriitor. După ce a hotărât să demisioneze și să-și înființeze propria firmă, a putut să acorde din ce în ce mai mult timp scrisului. În încercarea de a se perfecționa, s-a alăturat unor cercuri literare, cum ar fi Akron Writers’Group, iar mai târziu, Historical Novel Society și Literary Cleveland. În 2019 i-a apărut primul roman, Lungul zbor spre casă (The Long Flight Home; Humanitas Fiction, 2020), tradus în peste zece limbi, iar editura americană care l-a publicat i-a propus un contract pentru încă două cărți. Romanul a devenit rapid bestseller USA Today și a intrat în topurile de vânzări ale celor mai importante publicații americane, precum și în cele din Spania și Marea Britanie. Alan Hlad trăiește în Ohio, împreună cu soția, copiii și câinii lor.

*****

Fragment

EPPING, ANGLIA

Susan și Ollie au mers în urma lui Bertie, care pășea cu greutate peste păienjenișul de sârme. A cercetat alarmele pe care soldații le instalaseră la toate hulubăriile. Le fiecare intrare rotundă pentru porumbei atârnau niște baghete de metal, lungi de aproape treizeci de centimetri, ca o perdea de mărgele întinsă în cadrul unei uși.

— Ce securitate? a întrebat Bertie, ridicând brațele în timp ce străbătea cu privirea pășunea. Chiar crede cineva că locul ăsta roiește de naziști?

A împuns perdeaua cu bastonul. Tijele de metal au zor­năit ca niște clopoței de vânt ieftini, iar din cortul ridicat de soldați lângă adăpostul antiaerian s-a auzit un clinchet slab.

Ollie s-a dus să arunce o privire în cort. Așa cum era înălțat pe un cadru de lemn acoperit cu pânză groasă, semăna mai degrabă cu o iurtă. Adăpostea un pat de campanie, două scaune, o masă și un panou ca de centrală telefonică, cu o serie de sonerii nume­rotate, câte una pentru fiecare hulubărie. Soneriile au zbârnâit, apoi au tăcut brusc. Când un porumbel se întorcea în adăpostul său, baghetele de metal se atingeau, închideau un contact și sone­riile sunau. Ollie se simțea ca portarul unui bloc în care vizitatorii îi sunau pe toți locatarii în același timp. Porumbeii nu păreau deranjați de perdeaua metalică. Dar nu la fel simțeau Bertie și Susan.

Ollie a ieșit din cort și i-a găsit pe cei doi inspectând cuștile tri­mise de militari, mult mai mici decât acelea în care duseseră po­rum­beii la Clacton-on-Sea.

— Cum ți se par? a întrebat el.

Susan ținea în mână o parașută miniaturală din mătase, atașată de o cușcă.

— Ce crezi, este suficient de mare?

— Nu mă pricep. Eu am pilotat avioanele, n-am sărit niciodată din ele.

Ollie a observat cutele de îngrijorare de pe chipul lui Susan. Îi venea să-și tragă singur un șut.

— Dar am văzut odată un soldat sărind din avion la un spec­tacol aviatic, a continuat Ollie, examinând parașuta. Cred că este destul de mare.

Susan a răsuflat adânc și a pliat cu grijă parașuta.

Bertie a scos din cușcă un tub roșu-aprins, de mărimea unui flaconaș de medicamente.

— Sunt al naibii de roșii! Au încercat cumva să le facă mai ușor de țintit? a spus Bertie clătinând din cap și i-a dat tubul lui Susan.

— Oricum, nu mai este nimic de făcut, a spus ea și l-a cântărit în palmă. Cel puțin bachelita nu este grea.

Susan a încercat clema de metal fixată de tub.

— Cred că se vor prinde bine pe piciorușele lor.

— Cu ce să vă ajut? a întrebat Ollie.

Susan a aruncat tubul înapoi în cușcă.

— Ceva mai mult timp, te rog?

— Și eu aș vrea.

Susan l-a luat de braț pe Bertie și l-a ajutat să ajungă la urmă­toarea hulubărie.

Lui Ollie îi părea groaznic de rău pentru ei. Crescătoria lor fusese întoarsă pe dos de război. Se întreba ce ar fi simțit dacă soldații și-ar fi instalat tabăra pe terenul părinților săi. Pentru el, ca american, acest lucru era imposibil de imaginat și înțeles. Războaiele nu se purtau pe pământ american. Sângele curgea în Europa, iar oamenii de la el de acasă se mulțumeau să citească despre asta în ziare.

Simțind că Susan și Bertie aveau nevoie să stea singuri o vreme, Ollie s-a apucat de treabă. Mai întâi a stivuit cuștile militare, asigu­rându-se că erau așezate în mod egal în fața fiecărei hulubării. Apoi, toată după-amiaza a umplut tăvile cu apă, a cărat sacii cu grăunțe și a măturat murdăria de pe podele. După ce s-a ocupat șide ultima hulubărie, a pus mătura în colț, lângă un porumbel care dormea cu căpșorul sub aripă.

Ollie a mângâiat ușor porumbelul, șoptindu-i:

— Odihnește-te. Mâine pleci în misiune.

A plecat de lângă el, sperând că avea să se numere printre porumbeii norocoși. Afară, aerul era rece. I s-a făcut pie­lea de găină și și-a frecat brațele, băgând de seamă că frunzele unui stejar căpătaseră o nuanță gălbuie. S-a uitat la soarele care se scufunda la orizont și s-a întrebat dacă piloții germani începeau acum să se zvârcolească în patul de campanie, ca niște vampiri care se pre­gătesc pentru festinul nocturn. Ce păcat că naziștii nu sunt vam­piri, i-am alunga cu apă sfințită, cruci și căței de usturoi. Pentru ei e nevoie însă de tunuri antiaeriene, de avioane Hurricane și Spitfire, și-a spus Ollie, aruncând o privire spre hulubării. Și, poate, de porumbei.

A intrat în casă, unde l-a găsit pe Bertie în fotoliu. S-a uitat la picioarele bătrânului înfășurate în prosoape ude.

— Ce-ți mai fac genunchii? l-a întrebat Ollie.

— Un pic mai rău, a răspuns Bertie.

— Ai nevoie de ceva?

Bertie a clătinat din cap. Ollie a rămas tăcut o vreme, apoi l-a întrebat:

— Ce fel de om era Willie?

— Un om de ispravă. Îi plăceau cursele de porumbei, ca și mie. Obișnuiam să facem pariu, de cele mai multe ori pe o halbă de bere de la cârciumă. Cu toate că la final numai el cumpăra berea, William n-a lipsit de la nici o cursă, a spus Bertie frecându-și ge­nunchii, după care a schimbat subiectul. Cum stă treaba la hulubării?

— Cuștile sunt rânduite. Hulubăriile sunt curățate.

— Perfect.

Ollie s-a dus la colecția de pipe etalată pe polița șemineului.

— Lui Agnes îi făcea plăcere să mi le cumpere. Mai mult le pri­vesc decât să le folosesc.

— Soția dumitale?

Bertie a dat din cap.

— Vorbește-mi, te rog, despre ea.

Pe fața bătrânului s-a ivit un zâmbet.

— Era frumoasă. Deșteaptă. Veselă. Susan seamănă mult cu ea. Am cunoscut-o pe Agnes când eram flăcău. Pe atunci muncea în brutăria familiei, ca vânzătoare. Mi-am cheltuit toți șilingii pe pateurile ei, doar ca s-o văd puțin. Până să-mi fac curaj s-o invit la un ceai, mă îngrășasem atât de tare, că nu mai încăpeam în pan­­ta­loni, a spus Bertie plesnindu-se pe burtă.

Ollie a pufnit în râs.

— A fost o femeie minunată. Și nu e zi în care să nu-mi fie dor de ea.

— Cred că ați dus o viață frumoasă împreună.

— Cu-adevărat!

Ollie și-a adus aminte de fotografia din dormitorul său, în care apăreau Bertie, Agnes și un cuplu tânăr cu un bebeluș.

— Pot să te întreb ce s-a întâmplat?

Cu ochi umezi, Bertie și-a dat jos ochelarii.

— Îi supraviețuiesc, pur și simplu. Atâta tot, băiete.

Tristețea lui Bertie i-a readus în memorie părinții. S-a întrebat cât durează să treci peste pierderea cuiva drag. Un an? Zece ani? Toată viața? Ollie a pus pipa la locul ei pe șemineu, apoi a scos un prosop din răcitorul cu gheață.

— Mulțumesc, Oliver, a spus Bertie în timp ce își înfășura picio­rul. N-ai vrea să vezi ce face Susan?

Ollie a găsit-o pe Susan așezată pe treptele verandei. Scârțâitul ușii a făcut-o să tresară. În poala ei se cuibărise Ducesa.

— Pot să stau lângă tine? a întrebat-o.

Susan s-a tras ușor într-o parte. El s-a așezat pe trepte, îmbră­țișându-și genunchii.

Ea s-a uitat lung la norii negri care se rostogoleau deasupra pădurii din Epping.

— Bombardierele zboară când plouă?

— Da, a răspuns Ollie. Zboară pe deasupra norilor, dar le este mai greu să vadă țintele.

— Vezi, porumbeii pot zbura pe ploaie, a spus Susan mângâind aripa Ducesei. Au pene ușor uleioase pe care alunecă apa.

Ducesa a întors căpșorul, fixându-l cu un ochi auriu.

— Poate avem noroc și furtuna o să țină la sol avioanele Luftwaffe.

— Ar fi minunat, a spus Ollie.

A început să se joace cu capătul destrămat al unui șiret.

— Îți faci griji pentru Ducesa?

— Nu pentru ea, pentru ceilalți porumbei.

Ollie a întors capul spre Susan.

— Ducesa nu ia parte la misiune.

— Oh, a făcut Ollie.

— Eu am crescut-o. Este ca un animăluț de suflet. În fiecare dimineață îmi bate cu ciocul în geam.

— Așa…

Susan s-a îndreptat de spate.

— Cred că ar trebui să mă duc la bunicul, să văd ce face.

— Bertie m-a trimis să văd ce faci tu.

Pe fața ei a apărut un zâmbet.

— Mi-a povestit despre bunica ta.

— Ce ți-a spus?

— Că semeni mult cu ea.

— O iau ca pe un compliment.

— Chiar este.

Pe pantofi le-au căzut câțiva stropi de ploaie. Vântul a început să răscolească frunzișul mestecenilor. Cei doi s-au retras cu o treaptă la adăpostul verandei.

— La mine în cameră am văzut o fotografie înrămată. Tu ești copilașul din poză?

— Da.

— Cu părinții tăi?

Susan a dat din cap.

Ploaia se apropia printre copaci. Picăturile loveau frunzele ră­păind ca într-un crescendo de tobe.

Susan și-a apropiat obrazul de porumbiță.

— Ducesa, e timpul să te duci acasă, a spus ea și i-a dat drumul să zboare.

Ducesa a zburat roată deasupra curții, apoi s-a așezat într-un mesteacăn. Nu prea voia să intre în hulubărie, cu toate că stătea în ploaie.

— Mă duc înăuntru, a spus Susan și s-a ridicat în picioare, nete­zindu-și fusta la spate. A început să se întunece.

Ollie a însoțit-o cu privirea; simțea că dăduse buzna în sufletul său când o întrebase de ai ei. A văzut că Ducesa era tot cocoțată pe o creangă, cu căpșorul într-o parte, de parcă i-ar fi ascultat.

— Se pare că suntem amândoi pedepsiți, i-a spus el porum­biței.

S-a ridicat și el în picioare și a intrat în casă. Susan era în bucă­tărie.

— Vrei niște ceai? l-a întrebat în timp ce umplea ceainicul.

— Da, te rog, a răspuns el și s-a așezat la masă.

Susan a pus ceainicul pe masă, apoi a deschis dulapul.

Ollie își chinuia mintea gândindu-se ce să spună. Erau atâtea lucruri pe care voia să le afle despre Susan. S-a hotărât în schimb să înceapă cu ce îi era ei mai drag.

— Ce-ți place cel mai mult la porumbei?

Susan s-a întors cu un început de zâmbet pe chip.

— Totul.

Ollie, căruia i se luase o piatră de pe inimă văzând reacția ei, a tras un scaun de la masă și a poftit-o să ia loc lângă el.

— Spune-mi mai multe despre tot, a rugat-o Ollie.

— Sunt nemaipomenit de deștepți, a început Susan. Spune-mi, dacă știi, un alt animal care își găsește drumul spre casă de la sute de kilometri depărtare.

Ollie și-a frecat bărbia cu mâna, părând că se gândește.

— Broasca țestoasă.

Susan a chicotit.

Ollie s-a aplecat spre ea.

— Și ce altceva îți mai place la porumbei?

— Sunt afectuoși – puii sunt crescuți de amândoi părinții, a continuat Susan. Sunt splendizi, au culori și forme spectaculoase. Îmi place la nebunie uguitul lor, după mine este mult mai liniștitor decât torsul pisicii. Sunt adorabili când merg legănându-se. Iar zborul lor este foarte grațios.

Și-a lăsat mâna pe masă.

— Dar ce admir cel mai mult este devotamentul lor pentru fa­milie. Nu se lasă până nu găsesc drumul spre casă.

Ollie a zâmbit.

— Cum se numește cineva care știe totul despre păsări?

— Ornitolog.

— O să ajungi un ornitolog de seamă.

— Crezi?

El a dat din cap cu fermitate.

Susan și-a plimbat degetul peste o zgârietură din lemnul mesei.

— Ție ce-ți place mai mult când zbori?

— Nu știu dacă o să găsesc cuvintele potrivite ca să vorbesc despre sentimentul de libertate pe care îl am când mă înalț printre nori. Este emoționant. Și liniștitor, a răspuns Ollie și a arătat cu degetul deasupra capului. Acolo, sus, mă simt ca o pasăre… ăă, și mai bine, ca un porumbel.

Susan a zâmbit și rămas tăcută câteva clipe.

— O să ajungi un admirabil pilot al aviației militare, Oliver de Maine.

Ollie a văzut că mâna ei se găsea la câțiva centimetri de a sa. Sim­țea cum i se strânge stomacul.

Ceainicul a început să șuiere. Susan și-a pus mâna în poală.

— Faci ceai, draga mea? a strigat Bertie din sufragerie.

— Da! a răspuns Susan privindu-l pe Ollie.

— Grozav! a spus Bertie. Vin imediat.

Susan s-a ridicat de la masă și Ollie a urmărit-o din priviri, cu părere de rău că apa din ceainic nu a fiert toată seara.