Cu Victoria Dicu mă știu de pe vremea când ea era studentă. Întâmplarea ne-a adus împreună; am lucrat ceva ani în cadrul unor proiecte de voluntariat – pe vremea aceea eu eram președinta Filialei Galați – Salvați Copiii România. A scris special pentru liceeni o piesă de teatru pe teme ce-i priveau direct (violența, consumul de droguri, abandonul etc.) și a lucrat cu ei cot la cot până a ieșit o splendoare de reprezentație. Fire vulcanică, de un optimism debordant, deschisă provocărilor, cu dorința de a inova, absolventă de liceu pedagogic, întrunea toate calitățile pe care le cerea „fișa postului”. Și am făcut o echipă minunată. După terminarea facultății a plecat la Giurgiu, pentru că acolo a găsit post. În anul acela n-am pierdut legătura, din contra, ne-am legat și mai mult. După care a venit concursul pentru intrarea în trupa Teatrului Național București – în anul acela au fost șapte posturi special pentru tinerii absolvenți. Victoria a fost unul dintre ei. M-am bucurat pentru reușita ei, știam că o să persevereze și că o să se evolueze de la rol la rol. I-am promis că la prima ei premieră o să fiu în sală. Nu știu cum s-a întâmplat, dar am reușit să ajung! Și acum păstrez caietul de sală de la Șapte dintr-o lovitură, spectacol comandat de Ion Caramitru special pentru cei șapte noi angajați ai teatrului. Piesa a a fost scrisă de Lia Bugnar, cea care a avut și unul dintre roluri.
Mi-am dorit de mult timp interviul cu ea, numai că programul ei foarte încărcat ne-a cam dat de furcă. S-a întâmplat să ne reușească marea întâlnire într-o zi de sâmbătă, când ea juca la matineu Bârfe, zvonuri și minciuni. Și am făcut interviul în cabina ei de la teatru, auzind pe fundal replicile rostite pe scenă. Sper să vă bucurați citind interviul și să descoperiți în spatele răspunsurilor o Victoria Dicu așa cum o știu eu: muncitoare, devotată, talentată și plină de umor.
Pentru început, câți ani de Teatrul Național București ai?
Zece ani! Din 2007 sunt aici!
Mi-aduc aminte și acum cum ai început: „Șapte dintr-o lovitură”. Câți dintre cei șapte au mai rămas în teatru?
Trei. Eu, Mihai Calotă și Axel Moustache. Restul s-au reprofilat.
Ați mai jucat împreună de atunci? Păstrați legătura?
N-am mai jucat împreună, dar păstrez legătura cu Florin Lăzărescu, mi-e prieten de suflet. Cu Mihai Calotă mă reîntâlnesc în Scrisoarea, cu Axel mă întâlnesc mai rar, o să avem în ianuarie Vizita bătrânei doamne.
A, reluați Vizita…
Este reluată, dar se pune greu, pentru că montarea e grea, dar și trupa e mare și ne strângem greu.
Vizita bătrânei doamne
La „Șapte dintr-o lovitură” Lia Bugnar a semnat textul, iar regia a fost realizată de Ion Caramitru. Să înțeleg că ambii v-au purtat noroc?
Da, mie mi-au purtat noroc. Eu am început din 2006 la Teatrul din Giurgiu. Acolo am fost „rățușca cea urâtă”, știi povestea? Că am mai amintit de ea într-un alt interviu. Nimeni nu credea în mine în facultate, vroiau să slăbesc, să am 10 kg udă. Le-am spus că sunt diverse genuri în teatru; sunt roluri pentru toată lumea. Am lucrat la Teatrul din Giurgiu cu Mirela Nicolau, un om extraordinar și un pedagog desăvârșit, am făcut genoflexiuni până n-am mai putut și am zis texte, acolo mi-am format repertoriul și cu acela am venit și la Teatrul Național din București.
Șapte dintr-o lovitură
Cum e să faci parte din echipa TNB-ului?
Este ca și cum ai face parte din junglă: pe cât de frumos este, pe atât de greu este! Cu cât e mai mare teatrul, cu atât sunt mai multe provocările. Pe de altă parte, este foarte frumos pentru că am avut parte de oameni minunați și am lucrat cu câți actori mari am mai prins. Mă bucur că l-am cunoscut pe Ștefan Iordache; chiar dacă n-am lucrat cu dumnealui, dar l-am cunoscut; mă bucur că l-am cunoscut și am lucrat cu domnul Radu Beligan, Dumnezeu să-l odihnească! Tot atunci am cunoscut un om minunat și un actor desăvârșit care se numește Maia Morgenstern. O s-o amintesc peste tot; toți îmi sunt dragi, dar un atât de mare exemplu personal cum este această mare actriță, mai rar. Am fost cu dumneaei în celălalt capăt al lumii și omul la oboseală își arată toate fețele. Om mai minunat ca doamna Maia Morgenstern mai rar.
Are verticalitatea ei, care este din ce în ce mai greu de întâlnit astăzi.
Este, dar depinde și de noi dacă ne păstrăm această verticalitate. Uite, mulțumesc lui Dumnezeu, de zece ani în junglă, această verticalitate m-a ajutat să-mi mențin spiritul de gălățean, spiritul de Dunăre, cum zic eu. Și educația de acasă. Bine, nu doar spiritul de Dunăre, pentru că tata e din Râmnicu Vâlcea, să nu-l nedreptățim, totuși. Partea oltenească! Cred că de acolo e și umorul meu.
S-a sfârșit cum a început
Din câte piese ai jucat pe scena TNB-ului, care-ți este cea mai dragă?
Cred că în fiecare rol descopăr câte ceva. Așa, să spun un anumit spectacol… speciale sunt toate. De exemplu, dacă iau personajul „Muta” din „Scrisoarea” lui Horațiu Mălăele, acolo n-am de spus nicio vorbă; am doar trei „brânci” și câteva sunete. Dar a fost ceva special pentru că e un personaj greu de realizat, chiar dacă apare din când în când. Apoi, a fost „Șapte dintr-o lovitură”, practic rolul principal la TNB și a fost și la început de carieră; și e greu când primești la început de carieră un sac atât de mare. Dar cu ajutorul domnului Ion Caramitru și al Liei Bugnar am putut să duc rolul la capăt. Una dintre cele mai frumoase prezentări despre mine ca actor și despre dorința de a evolua și dorința de a comunica cu regizorul (comunicare care este din ce în ce mai precară) a fost cea a Liei Bugnar din caietul program al piesei „S-a sfârșit cum a început”, alt spectacol superb făcut de Horațiu Mălăele.
Scrisoarea – regia Horațiu Mălăele
Ai jucat mult și cu Horațiu Mălăele.
Am jucat în trei producții: prima a fost „Lecția”. Acolo a fost Sisif!
Lecția
Din cauza textului?
Nu, nu din cauza textului, mie-mi place Eugen Ionesco, ci din cauza junglei de care vorbeam. E greu să găsești o echipă, e greu când echipa nu este compactă. Din păcate, sau din fericire, am devenit realistă în ultima vreme și zic lucrurilor pe nume și exact cum sunt! Mi-ar fi plăcut să găsesc acolo un ambient mult mai favorabil jocului.
Am mulțumit întotdeauna teatrului că m-a propus în proiectul ăsta, pentru că așa l-am descoperit pe Horațiu. Au urmat după aceea „S-a sfârșit cum a început” și „Scrisoarea”. Am lucrat cu el extraordinar. Dar e un regret aici: că nu e cupolă sub care să te simți protejat, dacă tot ești anjagat. Dincolo de toate acestea, eu sunt mândră că sunt aici. Cea mai frumoasă imagine a Teatrului Național este în viziunea mamei mele: atunci când era clădirea veche și când era o premieră se puneau la intrare niște fâșii lungi pe care era scrisă toată distribuția. Prima fâșie, țin minte că era cu domnul Albulescu și mama a venit și a spus cu lacrimi în ochi „Doamne, nu-mi vine să cred că fiica mea e pe pânza asta, pe cel mai mare teatru din țară!”. Și atunci mi-am dat seama cât valorează lucrul ăsta, prin ochii mamei mele. Mulțumesc proniei cerești, dar și muncii mele. Lumea zice „Noroc, ai avut noroc!”. Dar am muncit de mi-au ieșit ochii din cap, ca la melc, cum se zice în popor. Pentru că drumul de la Facultatea din Galați către Teatrul Național nu a fost presărat doar cu succes.
Apropo de facultate, ai fost vreodată complexată că ai făcut facultatea în Galați și nu într-un centru universitar mare/recunoscut? Ai resimțit vreodată diferența?
În general, se resimte. Pentru că e vorba de provincialism. Dar singurul lucru pe care l-am resimțit cu adevărat a fost accentul, pentru că eram din Galați; eram moldoveancă și la Gala Tânărului Actor (HOP) din 2007 a fost dezastru. N-a fost o situație tocmai fericită pentru mine, dar asta m-a propulsat și m-a făcut să vreau să fac mai mult și peste o lună am dat examen și am intrat în echipa TNB. Dar am avut un asistent foarte bun, Dan Chiriac, care ne-a vorbit un pic despre București, cum ar trebui perceput faptul că noi venim din provincie, ne-a pus în gardă. Altfel, eram descoperiți. De asta zic că e foarte important profesorul, directorul, regizorul. Am trecut și eu puțin prin partea asta cu regizoratul și mi-am dat seama cât de important este.
Legat de ideea de mare scenă… tu, la ora actuală mai joci și la Bulandra, cu Mihai Constantin. Cum a fost să schimbi scena?
Joc în regia lui Mihai Constantin. Interesant. Obiceiuri necurate era singura comedie de la Bulandra când s-a montat; între timp am văzut că a apărut în repertoriul lor și Artă. După „S-a sfârșit cum a început”, Mihai a zis „Hai să facem și noi o piesă, o să lucrez cu foștii mei studenți și vino și tu!”. Și așa ne-am adunat! Am muncit pe unde am apucat. Un spirit al comediei atât de frumos și de pregnant! Avem în sală copii de la 3-4 ani până la 70-80 de ani, pentru că lumea vede piesa ca pe un desen animat. Bine, piesa se numește „Obiceiuri necurate”, dar nu sunt atât de necurate, nu te duci în obscen. Recomand tuturor. Este terapie prin râs! Cred că e printre spectacolele de suflet. Îmi pare rău că am ajuns să fac un top al pieselor în care am jucat sau joc, dar este unul dintre cele mai grele spectacole ale mele; e chiar cel mai greu, bine, alături de Eden, dar acolo e vorba de polul opus. În „Eden” e tragi-comedie, e altă poveste. Facem de toate în „Obiceiuri necurate”: dansăm, alergăm, vorbim, cântăm, de toate facem. Dar energia pe care o primim din sală este minunată.
Obiceiuri necurate
Îți place să te lași dusă de energia pe care o primești din sală?
Îmi place s-o simt, nu știu dacă să mă las dusă de ea. La început te sperii, te închizi, numai că în timp am învățat că e foarte sănătos să lași feng-shui-ul ăsta să funcționeze. Primești – dai, primești – dai; este foarte sănătos și pentru ei, dar și pentru tine, pentru că ei vin cu tot respectul și cu toată bucuria.
Legat de cei zece ani de București – crezi că în tot acest timp s-a schimbat profilul spectatorului de teatru?
Da, cred că da. Și profilul publicului, dar și al montărilor. În primul rând, nu mai sunt spectacole atât de profunde. Lumea se sperie. Este ca în psihoterapie, că cochetez un pic cu domeniul – lucrarea mea de doctorat este pe psihologia caracterelor feminine la Ibsen – cum ne atingem un pic de suflet, cum fugim de rupem pământul. Ori cu drogurile, ori cu mâncatul, ori cu alte dependențe… fugim și tot fugim… e greu când lucrezi cu mâinile în sânge nu e așa de ușor și când e al tău…
Se tinde spre spectacole de maxim o oră și jumătate.
E normal și firesc! E viteza! Lumea nu mai are răbdare, vine după o zi întreagă de corporație, de nebunii; eu țin training cu cei din corporații și am ajuns să-i cunosc foarte bine pe cei care lucrează în bănci. Este foarte greu; sunt foarte stresați și foarte obosiți. Cu ei fac terapie prin râs. Am zis că dacă Dumnezeu mi-a dat acest har doresc să-l multiplic.
Ai venit în București, ai intrat la TNB, dar nu te-ai mulțumit doar cu atât, ci ți-ai înființat și propria școală de actorie, unde lucrezi alături de Julieta Georoiu. Aveți un succes nebun cu adolescenții.
Mai nou, școala noastră a devenit școală de arte. De cinci ani de zile suntem pe piață. Au avut oamenii încredere să meargă mai departe alături de noi. Acum facem și dans și pantomimă și canto și tot ce se cere. E un fel de dezvoltare personală, mai mult decât teatru, canto ș.a.m.d. Căutăm să provocăm oamenii să se descopere acolo, indiferent că o fac prin dans, actorie sau canto. Lucrăm cu ei, facem exerciții, jocul e principala formă, jocul cu reguli, râsul, voia bună. De exemplu, eu strâng toate telefoanele la începutul cursului. Două ore, două ore și jumătate din viața voastră dați-vă cadou. Dacă tot ați plătit să veniți la cursul acesta, decuplați-vă de la tot ce e dincolo de ușă.
Victoria Dicu și julieta Georoiu
Cu adolescenții merge foarte bine pentru că ei sunt în formare, ei sunt viitorul; adulții vin să se detensioneze, pentru o comunicare mai bună. Cei mici sunt aduși de părinți ori pentru că sunt prea timizi, ori din alte motive asemănătoare. În schimb, cu adolescenții e altfel. Există și multe festivaluri de teatru dedicate lor, iar puțină competiție a fost bună dintotdeauna. E important un festival și pentru noi, ca școală, pentru că îți dă o măsură. De partea cu adolescenții se ocupă, în mod special Julieta, un om minunat. Ne-am întâlnit într-o zi la o cafea, total străine una față de cealaltă, eu fiind prietenă bună cu Georgeta, o verișoară de-a ei. Am început să vorbim despre visuri: care e visul tău – o școală de actorie. Dar al tău care e – o școală de actorie! Super! Hai să facem! Și a doua zi am depus actele! Și de cinci ani avem o căsnicie fericită, cum îmi place mie să spun!
Și aveți și un copil frumos împreună!
Da, Victor, cel de-al doilea copil al Julietei, pe care l-am botezat eu. Bine, primul copil este „Victoria Art”, al doilea e Victor. Anul acesta a muncit femeia asta, Julieta, cât n-au muncit alții într-o viață! Pe cât e mică de statură, a dărâmat munții. A vrut să avem festival de teatru pentru adolescenți, a mers la primărie, a vorbit, a depus proiect și iată că acum, pe 9 și 10 decembrie avem primul Festival de teatru pentru adolescenți Victoria Art. Se va juca la Sala Gloria a Teatrului Metropolis, am făcut parteneriat cu ei.
Adolescenții Victoria Art
Adolescenții vin și pentru socializare la cursurile de teatru. Ies din mediul virtual, învață să se obișnuiască cu propriile emoții. Lumea emoțiilor ascunse. Asta pentru că trăim într-o lume în care dacă ești vulnerabil și cu emoțiile pe față ești terminat. Dar eu nu cred asta! Eu sunt tot timpul cu emoțiile pe față, nu mă tem să plâng, nu mă tem să râd în public. Așa am fost dintotdeauna, nu neapărat din cauza meseriei, ci de mică am fost așa. Mă bucur că nu mi-am pierdut sufletul, dar am muncit pentru asta, am muncit cu sufletul meu. Uite, cursuri ca cele despre care vorbim, asta te învață, cum să-ți păstrezi sufletul. Îți dai seama cât de multe poți să faci cu mintea, cu corpul și cu sufletul!
Și pe piața școlilor de actorie au tot apărut între timp multe altele….
Apar tot timpul… Pe lângă partea frumoasă, e o muncă titanică în spate. Statul te jupoaie și când vezi asta parcă nu mai e munca aia frumoasă și de vis. Munca aia administrativă care te macină. E ca și copilul: e frumoasă ideea de copil, dar când e să începi să schimbi scutecele, parcă nu mai e totul frumos, dar trebuie să le schimbi, pentru că e al tău. După care începe educația, care e frumoasă ca fenomen, dar pe care trebuie să o faci ca la carte. Când intri în proces nu mai e totul așa de ușor și de frumos. Eu lucrez cu „copiii mari” (eu așa le spun!) – „Toți fiii mei”, că tot avem spectacolul la TNB.
Toți fiii mei
Apropo, câți dintre cei care vin la cursurile voastre vin după aceea la teatru, în mod frecvent?
Cam toți vin! Se îndrăgostesc de fenomen. Unii nu mai veneau din diverse motive; de exemplu, pe vremuri, înainte de a se introduce cumpărarea online, erau cozi mari la casele de bilete. Când descoperă cât e de relaxant își doresc să mai vină. Te deconectezi. Bine, dacă e un spectacol bun și care te ajută în acest sens, pentru că, de exemplu, la Eden nu te prea poți deconecta, pentru că așa e subiectul. Pe de altă parte, depinde cum privești un spectacol: ai nevoie să forezi în tine, atunci tot ceea ce vezi pe scenă iei ca atare și începi să faci introspecție; dacă ai nevoie de relaxare, atunci o iei ca pe o detașare.
Eden
La ora actuală, oferta teatrală din București este pentru toate gusturile și satisface toate așteptările. Eu n-aș judeca prea tare publicul care alege un anumit tip de spectacol, să zicem comedie bulevardieră.
Păi așa suntem și noi: eu luni dimineață pot să ascult muzică clasică, că mă destinde și-mi face bine. Dar când vreau să ascult Rammstein, apoi chiar ascult Rammstein. Când vreau să ascult muzică de dat din buric e strict problema mea. Atâta timp cât nu deranjez. Asta îi învăț și pe cei cu care lucrez: atâta timp cât nu deranjezi și nu faci rău, fă, domnule, ce vrei. Dar, faceți ceva, oameni buni! Și să nu mai stea la televizor! Acolo e marea problemă! Am stat trei zile în casă, pentru că am fost răcită și mi-am dat seama că singurele canale la care m-am putut uita au fost cele de pe Animal Planet și Discovery.
Cum vezi tu dihotomia dintre teatrele mari/de stat și cele independente?
Am jucat și în teatre de stat și în teatre independente. Vezi tu, dacă produsul este de calitate nici nu contează unde-l faci. Poți să-l faci și în piață! Eu cred foarte mult în munca de echipă. Uite, de exemplu, Chris Simion și-a dorit foarte mult să lucreze cu mine; eu, la fel, mi-am dorit foarte mult. Surpriza cea mai mare a fost că am lucrat și cu doamna Maia [Morgenstern]. Am avut un spectacol-lectură [„Cu ce vă servesc?” de Pascal Bruckner, în cadrul Festivalului de Teatru Independent UnderCloud 2017], în care am jucat eu, doamna Maia și Cabiria, fiica ei. A fost o provocare pentru mine, fiind primul de gen în care am jucat. Acolo echipă! Am repetat în cabina doamnei de la TES (Teatrul Evreiesc de Stat), pe scaune, pe sub scaune… cu toată inima și cu tot spiritul, fără să-ți zăpăcească cineva creierul: de ce n-ai făcut, de ce n-ai învățat, asta e bine, asta nu e bine… Lasă-mă, domnule, cu drumul meu; tu ai un stil de a lucra, eu am un alt stil de a lucra. De asta-mi place mie mult să lucrez cu doamna Maia, te lasă pe drumul tău. Ca și Chris, de altfel. Te lasă pe drumul tău, dar te duc unde vor ele. Asta e cel mai important.
Cum vă place? – spectacol lectură
Acesta este rolul regizorului!
El are o idee, are un concept, te încadrează! Când intri într-o casă trebuie să știi: „e cu galoși sau fără” și de aceea e normal să respecți regulile, dar să nu fii exagerat, să nu pierzi măsura. Am lucrat excepțional cu ele! Am văzut piese bune și la Godot Teatru, am văzut piese foarte bune. Am văzut la teatre de stat spectacole foarte proaste. Nu contează locul. Peste tot e foarte importantă echipa și vrerea.
Am observat că acum nu mai ai timp să montezi o piesă pe îndelete, cum era pe vremuri. Se suda echipa, aveau timp să se cunoască.
Este vorba și despre asta, dar cred că e și vrerea noastră. Vrem prea multe, vrem să ne scărpinăm în urechea dreaptă cu mâna stângă, ori lucrurile nu sunt atât de complicate pe cât credem noi că sunt. Totul pleacă de la simplu, cel puțin în stilul nostru de actorie, pentru că am lucrat și teatru japonez, unde se pleacă de la complicat și de ajunge la simplu. Ori, noi lăsăm sufletul pe ultima sută de metri. Dacă nu există suflet, nu există nimic!
Ție cum îți place: să lucrezi a la long sau pe perioade scurte?
Depinde de proiect. Uite, pentru Eden am lucrat un an de zile: ne adunam greu, eram echipă mare. La Obiceiuri necurate la fel, am lucrat încet, așezat. La Scrisoarea a fost impresionant lucrul, la fel și la S-a sfârșit cum a început. La Bârfe, zvonuri și minciuni, spectacolul în care joc acum [interviul l-am luat în timp ce colegii ei jucau deja, Victoria având doar un rol episodic, pe final de piesă – vorba ei, „am timp să tricotez un ciorap!], la fel. Contează foarte mult echipa. Eu țin minte echipa! Mi-am adus aminte de domnul Șerban Ionescu, cu care m-am întâlnit la Inimă de câine. Am intrat pe înlocuire, fumam două pachete de țigări, pentru că eram terminată: lucram cu Victor Rebengiuc, cel pe care, până atunci, îl văzusem doar la televizor! Eu de acolo îl rețin pe Șerban Ionescu; stăteam de vorbă cu el în culise și-mi spunea: „Victoria, dar tu deja știi rolul, de ce tot stai prin culise?”. „Mie așa-mi place să învăț”. Mă uitam la Rebengiuc cum frazează, la Marius [Manole] cum lingea smântâna de pe jos. Era impresionant pentru mine, ca fenomen! Ei, uite, asta nu mai există astăzi: nu se mai fură meseria din culise!
Inimă de câine
Nu mai au răbdare tinerii din ziua de astăzi! Nu-și mai acordă timp.
Este și banul „ochiul Necuratului”, orice ar fi. Amintea despre asta și Stela Popescu, că tot i-am pomenit azi pe toți… e și normal să fie așa! Banul este la putere! Dar nu e normal să fie vorba doar despre bani! Ce ești dispus să faci pentru banii ăia? Arta costă! Pentru că pâinea costă și la artiști și la oamenii obișnuiți. Dar ce faci să faci cu suflet! Ne vindecă pe noi ca umanitate dacă facem asta!
Ce-ai pierdut și ce-ai câștigat de când ești în București?
Nu știu… eu sunt îndrăgostită de București! M-am dus, m-am întors, am văzut cum e în Galați acum… nu mai sunt oameni pe stradă… Păcat. Galațiul a decăzut și din punct de vedere economic… Teatrul din Galați este minunat; are una dintre cele mai bune acustici dintre teatrele din țară. Și peste tot în țară există locuri minunate. Eu, de exemplu, m-aș duce (prima dată) în țară să călătoresc. Dar când vezi decadența și dezastrul și gropile din asfalt îți cam piere cheful.
Am câștigat tărie: TNB e nivelul micro al Bucureștiului, e cam aceeași vâltoare. Eu am lucrat și la teatrul din Galați, am lucrat și la Giurgiu, știu cum e. Aici sunt 100 de actori, 500 de angajați. Nebunie e și aici și acolo. Dar aici intervine și un soi de dependență, ca un drog. Pe mine, ca fire, mă reprezintă. Eu oricum sunt o fire eferverscentă și mă reprezintă și-mi place. De oriunde m-am întors, am venit acasă! Pentru mine, Bucureștiul este acasă! Mie-mi place orașul! Și eu sunt mândră de țara mea și de oamenii din țara noastră. La noi, oamenii în vârstă știu să zică „left” și „right”, apropo de reclama cu Brad Pitt pentru Moldova.
Soțul meu (încă mă adaptez cu statutul acesta!) e din Maroc. Când a venit aici el prima oară a remarcat faptul că oamenii sunt deschiși. M-am bucurat că a remarcat jovialitatea noastră. Cimitirul de la Săpânța ne reprezintă perfect! E al nostru! Așa cum avem doina, avem și umorul! Trebuie să ni le asumăm pe ambele! Eu sunt mândră că sunt româncă! La modul cel mai serios o zic! Îmi place energia locului. Am fost în Maroc, înspre Marrakech, în partea de deșert, am simțit imediat energia aceea războinică și agresivă. La noi sunt locuri binecuvântate cu energie pozitivă. Ca-n bancurile alea: au o țară minunată, dar le-am dat un popor!!! Borsecul, Băile Herculane, Vama Veche… anul trecut am vizitat tot litoralul românesc, energie ca-n Vama Veche n-am găsit nicăieri.
Ce proiecte de viitor ai?
Vreau să lucrez cu toți: cu Maia Morgenstern, cu Tania Popa, cu Horațiu Mălăele, cu Monica Davidescu, cu Axel Moustache, cu Mihai Calotă, cu Silviu Biriș, cu Rareș Florin Stoica, cu toții tinerii, cu toată lumea, inclusiv cu mine! Numai să facem echipă și să respirăm același aer! Cu toată lumea vreau să lucrez! Cu doamna Maia sper, din tot sufletul, să terminăm proiectul „Cu ce vă servesc?”. Sper și-mi doresc să reluăm Jubileul, tot cu doamna Maia. Sper să fie în TNB un proiect în care să mă regăsesc și să mă bucur de echipă, dar acum am nevoie de un pic de timp pentru mine, pentru că vreau să-mi termin doctoratul.
Ce înseamnă doctorat în artele teatrale?
Profesorul meu de doctorat e Corneliu Dumitriu. Multă teorie, documentare, cercetare. Trebuie să înțelegi procesul în ansamblul lui și de aceea lucrezi inclusiv pe partea tehnică. Nu prea te învață nimeni în facultate: cum se scrie, cum se pune în pagină, n-are nimeni răbdare pentru asta. Dar, deocamdată mă interesează partea de documentare. Primul an e multă teorie și am întâlnit-o pe doamna Ludmila Patlanjoglu, un om minunat. Am lucrat și cu domnul Chiribuță.
Dar principalele mele proiecte pentru anul care urmează sunt strict legate de viața personală. Pentru că am nevoie de o pauză de publicitate.
Foto: arhiva personală victoria Dicu
