O carte-obiect, sau un obiect cu care nu știi ce să mai faci mai întâi: să-l privești, să rămâi preț de minute întregi într-o contemplare care-ți anulează ființarea, să o citești ca pe o mărturisire asumată, sau nimic dintre toate acestea. Cert e că se înainte de orice, cititorul se confruntă cu o stare de perperplexitate – încercând să descifreze copertele, realizează că niciunul dintre desenele atent decupate și alăturate de Răzvan Luscov, n-are în el strop de bucurie, sămânță de speranță sau fărâmă de putință. Așadar, Mihai Kantzer despre ce indice e vorba în poemele lui Kantzer? Sigur despre fericire alege el să ne povestească în versuri?
Reality show
fiecare zi este un nou reality show
ochiul Tău albastru
scormonește adânc și tandru la microscop
prin mușuroiul mare care crește, se umflă
ca pâinea dospită ce iese din cuptor
din când în când dau un refresh
ca lumea aceasta să nu înceteze să rămână perfectă
cele șapte personaje încă își caută neobosite autorul
o iau de la capăt după ce sunt ucise sistematic
la birou, la ghișeul de informații, la medicul de familie
așteptându-și rândul la Judecata de Apoi
cu viitorul (între)deschis oricăror speculații.
Cu desenele lui Răzvan Luscov m-am împrietenit de ceva timp – aici aduc aminte doar de ediția la Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu I. Caragiale ilustrată de acesta, o ediție de neratat pentru bibliofili și colecționari – dar tot am fost surprinsă de simbioza vers – imagine. Desene realizate în combinații de tehnici – acuarelă și grafică -, universuri cromatice bine delimitate, din toate răzbate neputința, fragilitatea, spaima și incapacitatea omului contemporan de a fi fericit. Căci, până la urmă, despre asta este vorba în poemele lui Mihai Kantzer – despre nefericire adunate în contul fericirii globale.
Poeme scurte, dense, așezate în pagină deloc întâmplător în partea de jos acesteia, ca și cum „vocea“ ar vrea să iasă cât mai repede din scenă, să uite sau să abandoneze locul faptei. Versuri fără rimă, poezii cu schimbări bruște de ritm, care induc cititorului o oarecare nervozitate, ba chiar îl provoacă la abandon. Așa e cu viețile noastre de acum: în fiecare dimineață ne trezim sclavii unor gesturi repetitive și maniacale, la prânz ne scuturăm de o oarecare inerție, pentru ca spre seară să ne lovească vitejia și să ne propunem rezoluții care mai de care mai fantasmagorice. Între timp (sau în tot acest timp) uităm ceva esențial: să trăim!
Izbăvire
soarele zâmbește de pe frigider
(pare decupat din peisajele ecografiei Doppler)
este ora când fluturii din stomac
ies la aer curat după-amiaza
în așteptarea unei izbăviri
așa cum numai de pe OLX poate veni
în spatele vocilor din dormitor
continuă micul trafic de influență,
negocierea meschinelor bucurii domestice
după atâtea Oportunități pierdute
senzorul de mișcare
detectează la timp o nepotrivire de caracter
noaptea cuțitelor lungi continuă pe ZOOM
până târziu, spre dimineață
când primele colonii de Alzheimer
se instalează definitiv în rafturile din debara
și arborează steagul victoriei
este clar pentru toți că proviziile d iarnă
de acum nu mai au niciun viitor.
Unele poeme se descifrează greu, trebuie să le citești de câteva ori ca să le prinzi ritmul, pe altele le citești cu starea aceea de „hai să ne uităm pe listă să vedem ce mai avem de bifat“. De aici și paradoxalul de care pomeneam la început. E greu să definești într-un fel anume volumul lui Mihai Kantzer, dar și mai greu este să raportezi categoric la conținut – nu e nici foarte prost, nici foarte bun, nu te lasă indiferent, dar parcă nu-ți provoacă nici nu știu ce revelații. Asta dacă citești poemele ca atare, nu le însoțești cu ilustrațiile. E un bun exercițiu: să citești un poem fără să te uiți la ilustrația care-l însoțește, să-ți lași timp pentru decriptare, pentru ca după aceea să recitești, dar și să-ți lași privirea să se desfete cu imaginea aferentă. E cu totul și cu totul altceva – se deschide alt orizont, cititorul este provocat să iasă din confortulpoziției inițiale, să caute și alt unghi de abordare.
Universul lui Mihai Kantzer nu e cu nimic altfel decât universul nostru cotidian, doar că deduci din semnele atent strecurate în câteva locuri depresia și resemnarea care dictează tonalitatea pesimistă; îngrădiri dictate de înregimentare de tip corporatist, anularea diversității de dragul uniformității/uniformizării, până la urmă toți avem aceleași boli, nevrozele ne sunt prieteni comuni! Aparent, Kantzer pare a fi prizonier într-o realitate deloc confortabilă, în fapt el evadează cel puțin o dată pe zi și se reîntoarce de fiecare dată mai bogat. Așa se face că ultimele poeme chiar îți plac, te provoacă să le recitești. Metaforele devin utile în măsura în care poartă cu ele sensuri multiple, așa se explică de ce uneori nici nu cauți titlul, n-ai nevoie de el.
Indicele fericirii globale de Mihai Kantzer e o carte cu care trebuie să vă împrieteniți, o carte pentru care trebuie să reinventați sintagma „timp liber“. Veți fi mai liberi citind-o, veți pierde din povara care vă cocoșează din ce în ce mai mult.
Indicele fericirii globale de Mihai Kantzer
Ilustrații: Răzvan Lascov
Editura: Tracus Arte
Anul apariției: 2021
Nr. de pagini: 48
ISBN: 978-606-023-237-7