Vladimir Fedorovski, Alexandre Adler – Secolul Roșu. De la Revoluția Bolșevică la Putin

La o simplă trecere în revistă a ultimelor titluri apărute pe raftul de istorie din librării observăm cu ușurință numărul mare de cărți dedicate fenomenului comunist. Pentru tinerii născuți după 1990 ar putea părea o reală intoxicație, dar, la fel ca și în cazul fenomenului unic al Holocaustului, nimic nu pare în plus atunci când se pune problema prevenirii instaurării unui regim politic similar cu cel din Germania interbelică sau cu cel instaurat în Rusia, în urma unei lovituri de stat, în 1917. Ca să previi, evident, trebuie să înțelegi defecțiunile sistemelor politice, economice și sociale anterioare care au permis existența unor astfel de regimuri totalitare.

Volumul Secolul roșu. De la Revoluția bolșevică la Putin ar putea fi considerat, cu ușurință, o introducere în analiza fenomenului comunist contemporan, plecând de la sursa răului – comunismul de tip bolșevic instaurat de Lenin în 1917. Dialogul dintre un fost diplomat sovietic, actualmente cetățean francez, și un istoric și jurnalist francez cu rădăcini iudaice în zona est-europeană dominată de comunism, reprezintă o excelentă modalitate de a explica mecanismele dominației ideologice comuniste, astfel ca tinerii să poată înțelege de ce această ideologie se bucură de un real succes încă în rândurile intelectualității franceze, germane, chiar și americane contemporane și de ce regimurile comuniste instaurate de sovietici în Europa de Est au rezistat mai bine de 40 de ani. Vocabularul accesibil, fluiditatea ideilor, comparațiile bine alese, notele de subsol fac din această carte, aparent un demers jurnalistic, un volum cu caracter științific, care poate fi folosit drept referință, din perspectiva istoriei orale și nu numai. Unul din motivele pentru care cei doi autori au acceptat să publice aceste dialoguri este faptul că:

„(…) problema acestei perioade este că ne confruntăm cu o lipsă de concordanță între adevărul incontestabil al arhivelor și interpretarea istorică, până acolo încât istoria acestui secol pare cvasireinventată. Un comunism capabil să nască pasiuni și, în consecință, legende.” (p. 40).

Astfel putem înțelege numărul mare de susținători de care se bucură și astăzi comunismul, inclusiv în România, în ciuda nenumăratelor mecanisme de distrugere a personalității care au fost aplicate sistematic mai bine de 40 de ani. V. Fedorovski, și Al. Adler analizează și detaliază mecanismul succesiunii la putere la care au apelat toți liderii sovietici și cei postsovietici, prin care se explică menținerea regimului comunist sovietic timp de mai bine de 70 de ani, dar și preluarea de către Federația Rusă a acestuia, alături de structurile organizaționale și mentale prin care aceștia doresc să afirme unicitatea, măreția Rusiei. Consolidarea regimului se bazează pe o greșeală tactică pe care Lenin nu a mai avut cum să o repare:

„În materie de regrete, singurul pe care îl putem atribui lui Lenin este acela de a-și fi reproșat promovarea lui Stalin în prima linie, căruia nu-i putea ierta comportamentul grosolan față de amantă și, mai ales, față de soție. Lenin însuși avea să beneficieze de un tratament similar. La sfârșitul vieții sale, când acesta era țintuit de boală în camera sa, Stalin a preluat controlul politic al țării, arestându-l practic la domiciliu.” (p. 35)

Cei doi autori aduc în discuție stereotipiile existente vis-a-vis de liderii sovietici, începând cu Lenin și ajungând până la Stalin, pe care le demontează aducând în discuție defectele, dar și calitățile lor, adeseori surprinzătoare pentru cei care se mulțumesc doar cu istoria oficială, rezultat al unei atente cenzuri din partea oficialilor sovietici. Așa aflăm de sifilisul de care a murit Lenin, de erudiția cu totul surprinzătoare a lui Stalin, sau de faptul că Rusia este, la ora actuală, unul din principalii, dacă nu chiar primul, dintre consumatorii mondiali de heroină. Mărturia lui Vladimir Fedorovski reprezintă o excelentă sursă istorică în acest sens:

„(…) am putut constata că biblioteca, unde găseai cărți de marxism încă nerăsfoite, mustea de volume de istorie a Rusiei, teologie, filozofie, istoria credințelor, riturilor și a religiilor. După Ecaterina a II – a, el a fost neîndoielnic conducătorul rus cel mai erudit, infinit mai mult decât Lenin și Troțki, a căror cultură era unidimensională și care nu erau interesați de nimic altceva din ce i-ar fi putut îndepărta de activitatea lor de revoluționari. Stalin avea o curiozitate cu mult mai ascuțită care explică poate și longevitatea sa.” (p. 55)

Dacă despre Lenin, Stalin și Hrușciov s-a vorbit adeseori în exces, despre ceilalți lideri sovietici nu putem spune același lucru, iar cei doi autori repară această greșeală printr-un portret de-a dreptul surprinzător al lui Andropov, care s-a dovedit ai fi jucat un rol mult mai important decât am fi tentați să credem, dacă ne raportăm doar la istoria oficială:

„Fără să fie de Gaulle, Andropov credea și el în istorie. Considera că nimic nu era definitiv câștigat, ceea ce îi conferea o poziție de netă superioritate în raport cu ceilalți lideri comuniști. Cu atât mai mult cu cât, așa cum ai subliniat, Vladimir, el era corect informat de KGB care îi transmitea rapoarte zilnice: toate informările erau negative.” (p. 98)

Unul din firele roșii ale istoriei Rusiei sovietice și ale celei postsovietice este, indiscutabil, rolul cheie jucat de serviciul de informații, denumit postbelic KGB, al cărui produs direct este Vladimir Putin, care conduce bazându-se aproape exclusiv pe acesta. KGB avea un cuvânt greu de spus și în ceea ce privește succesiunea la putere, mai greu chiar decât cel jucat de liderii armatei:

„Bolnav fiind, Andropov nu îl impune imediat pe Gorbaciov. Chiar dacă are asigurată susținerea armatei și a KGB-ului, vechea gardă brejnevistă se arată încă foarte reticentă față de preferatul secretarului general.” (p. 118)

Autorii explică și accidentul care s-a numit Boris Elțîn, al cărui portret justifică de ce Adler și Fedorovski vorbesc despre un postcomunism ratat în anii 90 în Federația Rusă, chiar dacă între cei doi autori există unele disensiuni în legătură cu rolul jucat de Andropov, Gorbaciov în declanșarea inevitabilă a programului de reforme care va duce la desființarea URSS, dar nu și la distrugerea Rusiei Mari. Un alt accident al faptului că politica este imprevizibilă este, din perspectiva celor doi rafinați intelectuali, alegerea lui V. Putin ca președinte al Federației Ruse:

„(…) dacă ne miră că nimeni nu a prevăzut Primăvara arabă, ei bine, nu s-a găsit nici un singur analist în lume care să prevadă sfârșitul Uniunii Sovietice și alegerea lui Putin. A fost o alegere făcută „intuitiv” care s-a răsfrânt asupra unui om complet necunoscut publicului occidental.” (p. 200)

Din această perspectivă nouă putem aprecia mai bine lipsa de reacție a cancelariilor occidentale față de politica externă din ce în ce mai agresivă a lui Putin, iar când au încercat să sancționeze devierile lui Putin era deja prea târziu. Un argument în plus pentru care salutăm publicarea acestei cărți de către editura Corint.

Editura: Corint