„Uşa”, Magda Szabó

Da, ştiu, eu acum trebuie să vorbesc despre o carte, în speţă „Uşa”, de Magda Szabó, dar am nevoie de o mizanscene mai altfel. Ca să intraţi cu totul şi din prima în atmosfera cărţii, vă invit să vă readuceţi aminte de unul din filmele lui Lars von Trier, Dogville, cu Nicole Kidman în rolul principal; acea atmosferă greoaie, cu multe imagini alb-negru sau in sepia, care îţi toarnă în gânduri lava unei situaţii fără de scăpare, o situaţie construită pe absurd şi cu ajutorul unor personaje bine definite, în ciuda faptului că mai toate au trăsături negative de neiertat vreodată. A, să nu uit un amănunt foarte important: toată acţiunea filmului se desfăşoară pe un platou de filmare unde este reconstruit oraşul, dar cu mijloace de butaforie. Şi camera de filmat care se plimbă de la un personaj la altul, sau de la un centru de acţiune la altul, dar în interiorul acelor graniţe bine definite de… întuneric. Acum, că aţi intrat în atmosferă, să deschidem uşa!

Cartea este construită în jurul a două personaje, Magda/naratoarea şi femeia-bună-la-toate, Emerenc. În jurul lor gravitează o stradă întreagă dintr-un oraş din Ungaria, oraş al cărei coordonate spaţio-temporale nu sunt tocmai bine precizate. Ne dăm seama că acţiunea se petrece după cel de-Al Doilea Război Mondial şi că oraşul ar putea fi Budapesta, dar la fel de bine, ar putea fi oricare altul de pe teritoriul ţării. Magda/naratoarea povesteşte despre Emerenc ca şi cum ar fi alterego-ul ei, tocmai asta o deranjează cel mai mult, devine blestemul vieţii ei. Menajera este singura persoană care ajunge să o cunoască cel mai bine şi să o domine cum nu reuşeşte nici măcar soţul ei. Dacă ea, scriitoarea, este o femeie cultivată, rafinată, cu o viaţă socio-culturală bine articulată, Emerenc e la polul opus, o anti-intelectuală desăvârşită. Era de o hărnicie rar întâlnită, de o curăţenie dusă la absurd, genul de femeie care nu-şi permite nici măcar să doarmă. Făcea curat în nu ştiu câte case de pe stradă, curăţa trotuarele de zăpadă cu o forţă titanică, reuşea să gătească cum nimănui nu-i reuşea, avea timp să dreseze animalele şi să le îngrijească în felul ei atipic, ce mai, organiza vieţile celor care o acceptau în funcţie de reperele ei valorice. Ciudăţeniile ei sunt date de mici amănunte: nu avea pat acasă, ci doar o canapea de două locuri, pe care îşi îngăduia să se odihnească câteva ceasuri pe zi. Paginile în care sunt descrise eforturile ei neîntrerupte de a ţine o stradă întreagă sub asediul măturii şi cârpei de praf sunt de o intensitate psihologică rar întâlnită. Aproape că-ţi vine să arunci cartea şi să te apuci de şters lustrele şi alte obiecte care ştii sigur că au mult praf pe ele. Sentimentul de vinovăţie al Magdei, trăit până la angoasă în preajma lui Emerenc, pluteşte necontrolat/în derivă până la ultimele rânduri ale cărţii. Ele două nu devin prietene decât după o serie de tatonări, încercări, certuri, dar şi când devin, nu par a fi în total acord, Emerenc fiind cea care-şi permite să dicteze şi să impună muzica şi ritmul relaţiei. Soţul autoarei este un personaj secundar, dar care apare în momente-cheie şi este singura persoană despre care Emerenc vorbeşte frumos, orice ar fi. Este „stăpânul”, în adevăratul sens al cuvântului.

Nu povestesc aici momentele cheie ale transformării relaţiei dintre cele două în una ce sfidează inclusiv moartea, ar fi nedrept să vă răpesc plăcerea de a citi scufundaţi în baia de sentimente contradictorii şi profund umane. Dar vreau să vă povestesc de un alt personaj cheie al romanului, pe numele lui Viola. Da, nu am greşit, e un el, dar care poartă nume de fată. E un căţel, al cărui adevărat stăpân este Emerenc, care a reuşit să-l dreseze cum nu cred că i-ar ieşi niciunui dresor de circ, dar care mai are o pereche de stăpâni: Magda şi soţul ei. Viola împarte şi uneşte, colorează viaţa celor trei personaje, impune ritmul zilei etc. Pasajul în care Emerenc povesteşte de ce a pus numele acesta câinelui este tulburător:

«Mugea de-acolo de sus, iar eu îi strigam numele, încă nu trăsese uşa peste ea, când m-a auzit a sărit de pe platformă. Copilul e prost, când am strigat-o n-am ştiut ce fac. Şi-a rupt picioarele din faţă, pentru că a căzut peste ele, l-au chemat pe ţigan să-i dea în cap, bunicul blestema, „Mai bine mor eu, nu animalul, care face o avere, asta-i pagubă la casa omului”. Au tăiat-o şi au porţionat-o, m-au pus să mă uit cum o omoară şi o taie, nu mă întreba ce-am simţit, dar ţine minte, să nu chemi pe nimeni înapoi din moarte, fiindcă n-o să se termine cu bine. Dacă nu imediat, atunci mai târziu. Mai bine să nu iubeşti pe nimeni, fiindcă aşa nicio fiinţă la care ţii n-o să fie măcelărită şi nici tu n-o să sari din vreun vagon. No, du-te acasă, am vorbit destul amândouă, a obosit şi animalul, du-l acasă pe Viola. Viola… Juninca aia de acasă se numea Viola, aşa a botezat-o mama. Mergeţi odată, câinelui i s-a făcut somn.»

Povestea vieţii lui Emerenc are tragism cât pentru şapte alte vieţi. De la moartea fraţilor ei gemeni în copilărie, sub ochii ei, de acolo a început totul şi se pare că moartea i-a fost umbră toată viaţa. De asta nu-şi permitea să se odihnească, mintea ei ar fi luat-o razna dacă găsea câteva secunde de relaxare. Uşa care nu se deschide niciodată, uşa casei ei (de fapt, sunt două uşi, prima de la casă, a doua de la o cameră „secretă”) se va deschide doar pentru Magda, dar scriitoarea va plăti tribut greu pentru acest privilegiu: îşi va pierde liniştea sufletească pentru totdeauna.

Viaţa lui Emerenc, trecută prin ororile războiului şi alte cazne ştiute şi neştiute, se va termina atunci când ea va decide, în felul ei propriu.

„A fost un exemplu pentru toată lumea, i-a ajutat pe toţi, ea a fost modelul, din buzunarul şorţului apretat ieşeau batiste, fâlfâind precum porumbeii, bomboane învelite în hârtie, ea a fost crăiasa zăpezii, senzaţia de siguranţă, vara era prima cireaşă coaptă, toamna prima castană căzută la pământ, iarna bostanul, primăvara primul mugur apărut pe gardul viu. Emerenc era curată şi invulnerabilă, ea era noi toţi la un loc, cel mai bun sine al nostru, aşa cum ar fi vrut întotdeauna să fim. Emerenc, cu fruntea ei ascunsă mereu sub broboadă, cu faţa ei limpede ca lacul n-a cerut nimănui nimic, n-a avut nevoie de nimeni, a luat asupra ei poverile altora şi a tăcut o viaţă întreagă în legătură cu propriile poveri, şi, când să deschidă gura să vorbească, eu m-am dus la televiziune şi am lăsat-o să fie dată în vileag în singurul moment ruşinos, mânjit de boală din viaţa ei. Cum ar putea fi explicată ea vreodată, anatomia milosteniei ei, care a populat casa cu animale?”

După ce se deschide uşa, lumea apărată cu îndârjire de Emerenc se năruie, pur şi simplu nu rămâne decât praf şi pulbere. Se macină toate gândurile, se duce pe apa sâmbetei tot ce adunase un neam întreg. Adevărata ei avere erau oamenii pe care i-a ajutat de-a lungul vieţii. Dar ei nu au aflat asta decât când ea nu mai era acolo, în viaţa lor, ca să-i ajute.

Romanul o să-l citiţi aşa cum e scris: pe repede-înainte. Fraze sacadate, tocmai ca să prindă ritmul vieţii lui Emerenc, cuvinte care se rostogolesc de la o acţiune la alta, personaje care asigură decorul, gânduri care zboară în derivă. E o spovedanie în cel mai pur înţeles al cuvântului. Aveţi curajul să o citiţi?

Editura ALLFA;

Anul apariţiei: 2015;

Ttraducere din limba maghiară, note şi postfaţă de Andrei Dósa;

Nr. pagini: 232;

ISBN: 978-973-724-819-0.