Trăim într-o epocă pe care mulți se grăbesc a o defini a postumanului. O epocă care pune artele vizuale la grele încercări, căutările, experimentul și nevoia de a explora dând naștere adeseori unor „produse artistice” greu de acceptat ca atare. Nici teatrul nu e scutit de eșecuri și eșuări, multe producții teatrale sunt greu de digerat de către public, fie din cauza impactului emoțional mult prea puternic, fie din cauza unei violențe și agresivități pe care limbajul artistic le poartă cu sine fără a fi neapărat necesare. Toate acestea mi-au trecut prin cap uitându-mă la Scripcarul pe acoperiș și admirând conturarea unei idei regizorale mai puțin explorată la noi în ultimii ani – antiteza unor lumi și timpuri nefinalizată concret, ci lăsată în suspensie, alegerea finală e lăsată în seama publicului – e bine să fim tradiționaliști (spre ultraconservatorism) sau să acceptăm schimbarea, să fim moderni/moderniști; e bine să dansăm la nuntă unii cu alții sau să ne supunem tradiției și să dansăm femei cu femei și bărbați cu bărbați; e bine să fim conduși de țar sau aceptăm noul regim politic etc. Iar omul-locomotivă al întregului spectacol, căci așa l-am numit în gând, Bogdán Zsolt, balează fără niciun pic de stângăcie între cele două poziții, dubitativul devine esența interpretării sale, fără să fie fals și fără să încline balanța într-o parte sau alta. Este aici o cheie de interpretare a întregii montări, pe care regizorul László Béres ne-o lasă la îndemână, dar de care se folosește pentru a construi și planurile mai profunde ale producției Teatrului Maghiar de Stat Cluj. Așa se face că, în ciuda faptului că avem de-a face cu un text tip poveste/basm – în care morala derivă din alegerile la care membrii comunității sunt supuși în permanență – și în ciuda faptului că se râde mult (dar nu fără rost), spectacolul nu te lasă indiferent, ci te pune pe gânduri la modul serios. De aceea ieși din sală cu gândul că exodul evreilor ni se datorează, că noi n-am știut să ni-i ținem aproape. Comunitatea din Anatevka poate fi comunitatea evreilor din Rădăuți, Fălticeni, sau din oricare alt oraș din România.
Credit foto: Biró István
Dacă la Mutter Courage și copiii ei am ieșit din sală cu gândul că are parte de cea mai bună distribuție văzută de mine în ultimii ani în România, ei bine, de la Scripcarul pe acoperiș am ieșit cu gândul că poți construi o distribuție în jurul unui pivot, cu condiția să-i dai valoare celui din urmă, dar fără să sacrifici pe niciunul dintre colegii de scenă. Cu alte cuvinte, da, reflectoarele au fost tot timpul pe Bogdán Zsolt, dar asta nu înseamnă că ceilalți nu există, nu se văd sau sunt mai slabi. Din contra, avem în fața ochilor o trupă de actori numeroasă, cu roluri bine definite și care-și construiesc personajele împrumutând energie unul de la celălalt; așa au supraviețuit evreii ororilor istoriei de care au avut parte din plin; pentru ei „toți pentru unul” nu era o simplă sintagmă, dar nici „unul pentru toți” n-a fost uitat (liderii comunităților evreiești așa au apărut și s-au afirmat și așa au scris istoria). Ce e cu adeăvrat interesant la textul care stă la baza spectacolului este faptul că nu rabinul este liderul comunității, ci lăptarul, iar în jurul acestuia se conturează toată narațiunea. Cele cinci fete ale lui, dintre care trei reușesc să plece de acasă și să se mărite (cu sau fără binecuvântarea părintească) sunt pretextele acțiunii de fond, dar în spatele acesteia se ghicește și altceva – schimbarea regimului politic, care în satul Anatevka ajunge mai greu, dar și când ajunge se produce brusc și violent (ruptura totală și violentă de tradiții și pogromul). Oamenii, membrii comunității intră în scenă și roluri treptat, în funcție de cum evoluează trama. Ce rămâne constant este dilema continuă a lăptarului – ce să aleagă dintre sărăcie (ca virtute) și bogăție, dintre tradiție și nou(tate), dintre fiica lui și comunitate etc.
Credit foto: Biró István
Dar un singur lucru nu poate accepta Tevye: căsătoria celei de-a treia fiice cu un mujic, cu cineva care nu este evreu, ba mai rău, nici nu recunoaște evreitatea ca filon de autenticitate. Astfel devine evident dualismul regimurilor politice, iar dialogul interconfesional se transformă în conflict fatal pentru comunitatea evreiască din Anatevka – evreii trebuie să plece, iar exodul se face în timp ce un miros puternic de tămâie cuprinde sala – creștinii (a se citi ortodocșii) nu sunt „mai buni” și nici superiori iudeilor, ci doar mai puternici, pentru că știu să facă apel la forța brută, la intimidare și represiune. Spectrul noului regim ni se relevă cu ajutorul mai multor mjloace artistice – evocarea Siberiei, soarele roșu care este tot timpul în scenă, dar care strălucește și devine roșu în momente cheie, când conflictul escaladează în violențe fizice și agresivitate verbală.
Credit foto: Biró István
Văzând Scripcarul pe acoperiș mi-am dat seama că am în fața mea dintre cele mai bune trupe de teatru din România la ora actuală: omogenă, formată din profesioniști de top, actorii se cunosc bine între ei și se susțin reciproc, nu fac compromisuri (merge și așa nu-i caracterizează), și cred că au ajuns aici și pentru că au avut șansa să lucreze de-a lungul anilor cu mari regizori, dar și să vadă mari spectacole, care au fost aduse la ei acasă prin intermediul Festivalului Interferențe; în plus, turneele la care ei au participat de-a lungul anilor au adus plusvaloare și au profesionalizat.
Credit foto: Biró István
Despre Bogdán Zsolt, cel care dă viață lui Tevye, nu spun decât atât: a ridicat sala în picioare, iar publicul de la Teatrul Maghiar de Stat nu se ridică cu una, cu două! E briliant! Fascinează prin naturalețe, prin felul cum își construiește rolul și prin maniera de a dialoga continuu cu sala, dar și cu partenerii de scenă! Este unic prin felul cum nu pierde nicio clipă din ochi dirijorul, dar nici sala, cum știe în orice secundă unde este și ce are de făcut. Bogdán Zsolt este într-o formă de zile mari și cred că rolul este tot ce avea nevoie ca să mai urce o treaptă pe scara perfecțiunii. Zsolt se desfată în rol și desfată publicul cu un regal actoricesc de mare ținută, dând clasă celor convinși că un rol construit din finețuri, cu răbdare de Sisif nu mai poate cuceri publicul. Să vezi o sală întreagă aplaudând la scenă deschisă minute în șir un actor care cântă, dansează și schimbă replici cu viteză uluitoare, ei da, merită pentru asta să iei calea Clujului! Un actor suplu din toate punctele de vedere, mobilitatea intelectuala fiindu-i notă de bază a personaliății sale. O mobilitate bine susținută de agilitatea fizică – are o condiție fizică demna de un atlet (sare pe masă în timp ce cântă, nu gâfâie nicio secundă, nu are probleme de respirație nici când trece de la cânt la schimbul de replici cu partenerii de scenă).
Credit foto: Biró István
László Béres semnează regia și este ajutat excelent de o echipă de regizori tehnici pe care mi-aș dori să o văd pe orice scenă din România: muzica s-a auzit cât și cum trebuie, căștile n-au produs microfonie și nici nu s-au auzit foșnete. Coegrafia completează excelent întregul – pașii de dans nu dau bătăi de cap actorilor, vocile nu-i trădează, momentele de grup sunt excelent executate, nu există momente de trenă, ritmul este alert și constant, chiar dacă se schimbă ritmul și stilul de dans. Excelent exploatată potențialitatea momentelor de dans ca scene menite să producă reflecția – multe dintre scenele de dans sunt pe post de intermezzo, unul binevenit în desfășurarea tramei; așa se face că nu se sare de la un moment la altul, ca și cum ar fi vorba de două-trei povești separate, ci se realizează o singură poveste din punerea cap la cap a evenimentelor de sine-stătoare. Astfel devine posibilă și ideea de comunitate tradițională, în care fatalismul este invocat prin efectul de domino – schimbi ceva (renunți la un obicei sau o tradiție, te joci deăa sau cu Dumnezeu) și nu mai poți controla nimic, nu mai poți interveni în șirul evenimentelor. Fatalismul și liberul arbitru sunt aduse în scenă prin alternanță ca atitudini și forme diferite de construcție de roluri. Așa devine istoria familiei lui Tevye istoria comunității evreiești din Anatevka
Credit foto: Biró István
Scenografia este unitară, alcătuită din elemente multifuncționale care accentuează ideea de succesiune delirantă a evenimentelor. Costumele sunt și ele impecabil realizate și temporal acțiunea datează prin elemente de stil; în acelați timp, costumele contribuie la configurarea obiceiurilor și tradițiilor – șaluri rtualice, pălării specifice, cu rol de identificare a statusului social (bărbat căsătorit, croitor, rabin etc.). Culori terne și croiuri bine alese, care ajută actorii să se miște firesc, astfel încât acțiunea să curgă sub forma unei povești. Excelentă găselnița cu pălăriile cu adâncituri special create pentru dansul cu sticlele pe cap.
La crearea atmosferei contribuie și jocul de planuri – scena este delimitată clar, dar cu 2 strapotine pentrut fuga din istorie a povestitorului – lăptarul își spune povestea (lui și a familiei lui), dar în același timp deapănă și povestea comunității de evrei din satul Anatevka. Excelent construit finalul – scena exodului – care este unul deschis – n-am plecat din istorie, suntem aici, cu voi și printre voi, scripcarul încă se mai aude. Drame existențiale povestite urmașilor ca să nu se repete istoria! Dar povestirea e curățată de potentialul violent, tocmai pentru ca conflictul să se estompeze până la pragul valorizorii pozitive – atunci așa a fost, dar astăzi trebuie să fie altfel, trebuie să învățăm din istorie. Scripcarul pe acoperiș devine, din acest punct de vedere, o mostă de memoria colectivă și de istorie orală. Iar pentru ca toate acestea să capete concretețe era nevoie și de o muzică pe măsură, miniorchestra fiind excelentă și umplând spațiul cu sonorități potrivite, nicio stridență și nicio notă falsă.
În ciuda unei tăieri drastice de buget ș pentru anul 2020, iată că Teatrul Maghiar de Stat face istorie cu un spectacol memorabil din toate punctele de vedere! Chapeau bas echipei pentru cum a strâns rândurile și pentru felul cum a ales să protesteze – niciun rabat de la calitate, cu au creat un spectacol demn de marile scene ale lumii. Caci da, rezistența prin cultură este cel mai valoros și mai plin de umanitate protest!
SCRIPCARUL PE ACOPERIȘ – Teatrul Maghiar de Stat Cluj
HELDON HARNICK – JERRY BOCK – JOSEPH STEIN
György G. Dénes – laureat al Premiului Kossuth, István Reményi Gyenes
Tevye, un lăptar – ZSOLT BOGDÁN
Golde, soția lui Tevye – EMŐKE KATÓ
Tzeitel – CSILLA ALBERT
Hodel – ANDREA VINDIS
Hava – ANIKÓ PETHŐ
Shprintze – ZSUZSA TŐTSZEGI
Bielke – TÍMEA JEROVSZKY
Yente, o peţitoare – MELINDA KÁNTOR
Lazăr Wolf, un măcelar – ATTILA ORBÁN
Motel Kamzoil, croitor – PÉTER ÁRUS
Shandel, mama lui Motel – CSILLA VARGA
Percik, un student – LORÁND FARKAS
Bunica Tzeitel – RÉKA ZONGOR
Fruma-Sarah – RÉKA CSUTAK
Rabinul – ERVIN SZŰCS
Fiul rabinului – BALÁZS BODOLAI
Jandarmul – ÁRON DIMÉNY
Fyedka – CSABA MAROSÁN
Sasha, prietenul lui Fyedka – GÁBOR VIOLA
Avram, vânzătorul de cărți – RÓBERT LACZKÓ VASS
Mordcha, cârciumarul – LORÁND VÁTA
Nahum, cerșetor – ALPÁR FOGARASI
Yussel, pălărier – SZABOLCS BALLA
Precum și: TEKLA TORDAI, GIZELLA KICSID, ÉVA IMRE, ANDREA KALI, KINGA ÖTVÖS, JÚLIA LACZÓ, FERENC SINKÓ, ANDRÁS BUZÁSI, ELŐD BÁLINT, MÁTÉ ERDEI, GELLÉRT NAGY, KRISTÓF NAGY KOPECZKY, SZABOLCS ORBÁN, PÉTER VARGA, ÁRON WAGNER
Muzicieni: ZOLTÁN BALÁZS GYENGE – VIOARĂ, LUPSA MARIUS – CLARINET, BOTOND FERENCZ TURÁK – TROMBON, ATTILA ANTAL – CONTRABAS, DOMOKOS CSERGŐ – PERCUȚIE, NORBERT SZÉKELY – BIACORDEON/CLAPE, PÉTER KOLCSÁR – PIAN
Regia – LÁSZLÓ BÉRES
Muzica – JERRY BOCK
Scenariul – JOSEPH STEIN
Versuri – SHELDON HARNICK
Conducerea muzicală, corepetitor – PÉTER KOLCSÁR
Decorul și costumele – CARMENCITA BROJBOIU
Coreografia – MELINDA JAKAB
Asistent de regie – EMŐKE BUCHMANN
Asistent costume – GYOPÁR BOCSKAI
Regia tehnică – RÉKA ZONGOR, ENIKŐ ALBERT
După povestirile lui Shalom Aleihem, cu permisiunea specială din partea lui Arnold Perl.
Producătorul spectacolului creat la New York Stage a fost Harold Prince.
Regizorul și coregraful spectacolului original de la New York Stage: Jerome Robbins.
Producţia spectacolului SCRIPCARUL PE ACOPERIŞ a fost posibilă printr-un acord încheiat între Music Theatre International (Europe) Ltd. (www.mtishows.eu) și Agenţia Teatrală şi Literară THEATRUM MUNDI (Színházi és Irodalmi Ügynökség), Budapesta (www.theatrum-mundi.hu).
Drepturile de autor pentru prezenta traducere în limba maghiară au fost furnizate de către agenția UMPA.
