Pe site-ul Fundației Calea Victoriei, în dreptul lui Radu Mihalache (foto dreapta) scrie: Născut în 1990, Radu Mihalache şi-a început studiile muzicale la Liceul de arte ‘Bălaşa Doamna’ din Târgovişte, unde a studiat pianul cu prof. Gabriela Stepan. În 2014 a absolvit secţia Muzicologie la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti la clasa prof. univ. dr. Valentina Sandu-Dediu. Anul universitar 2012-2013 a studiat la Universidad Complutense de Madrid în Spania, în cadrul unui grant Erasmus. În prezent este masterand la UNMB la secţia Sinteză Muzicologică. Din 2011 şi până în prezent este colaborator al Radio România Muzical. Un om tânăr, prea tânăr (ar spune unii) pentru a fi deja o „voce”, dar se pare că în ciuda tinereții își impune prezența prin tot ceea ce face. Are idei, are proiecte, are dorința de a schimba. Vă invit să-l cunoașteți și, de ce nu, să-i deveniți cursanți!
Eu ascult emisiunile Radio România Cultural alternativ cu cele de pe Radio România Muzical. Pentru mine Radu Mihalache era deja „o voce”, cea a realizatorului de emisiuni de pe RRM; îmi imaginam că e tânăr, serios (chiar prea serios!) și sigur de el. Eram convinsă că are o solidă cultură de specialitate și cam atât. Când am văzut că-și propune să le vorbească diverșilor doritori despre legăturile dintre muzica rock și cea „clasică” mi-am spus că n-ar fi rău să aflu mai multe. Așa am ajuns la interviu. Am descoperit că nu eram departe de adevăr.
Realizator de emisiuni la Radio România Muzical și lector al Fundației Calea Victoriei. Care dintre cele două „etichete” vă este mai dragă? Cum se împacă cele două activități?
Îmi place în general să iau lucrurile așa cum sunt, fără a vâna în mod expres etichete. Sunt în primul un mare iubitor al muzicii și îmi dedic o bună bucată a vieții profesionale (și nu numai) acesteia. Postura de lector pentru Fundația Calea Victoriei este una relativ nouă, una de la care am multe așteptări și o văd ca pe o continuare naturală a activității pe care o întreprind la Radio România Muzical. În esență, în ambele locuri caut să le aduc în față ascultătorilor lucruri interesante, lucruri care îmi plac. Prin această căutare ajung să învăț o multitudine de lucruri noi și să îmi mai lărgesc puțin orizonturile. Așadar, cele două activități se împacă foarte bine, pentru că ambele includ această căutare. Tot curiozitatea este aceea care mă împinge de la spate și în celelalte activități ale mele, cu precădere cea componistică. Nu mă consider un compozitor, doar un om căruia îi place să caute printre note și umbre.
„Suflet de chitară”, emisiunea dvs. de la Radio România Muzical este un proiect curajos și care, recunosc, îmi place foarte mult (încerc să nu pierd nicio ediție, dar dacă se întâmplă o caut în arhivă). Cât timp vă ia să pregătiți o emisiune? De unde și cum vă selectați informațiile și materialele audio? Inspirația are și ea vreun rol activ aici?
Emisiunea „Suflet de chitară” am primit-o sub păstorire anul trecut, așa că nu îmi pot asuma meritele creației. Am încercat totuși să îmi pun amprenta asupra ei, așa că i-am dat o structură proprie – încerc aproape la fiecare ediție să iau în vizor un compozitor dar și un interpret al zilelor noastre. Cred că emisiunea este cu adevărat specială grație paletei largi stilistice pe care o pot aborda, de la muzica lutiștilor medievali, la opusuri scrise pentru vihuelă și teorbă și până la sound-ul inconfundabil al chitarei electrice. Este o pată de culoare…
Timpul efectiv de pregătire pentru fiecare ediție este aproximativ de o săptămână, deși cu numele artiștilor despre care vreau să vorbesc mă joc cu mult înainte. Încerc să găsesc combinația potrivită, să fac o trecere care să aibă sens. Așa că dacă vreau să vorbesc să zicem despre Gaspar Sanz, un uriaș al muzicii pentru coarde ciupite în Barocul iberic, foarte probabil îl voi cupla cu Paco de Lucia, un alt titan în dreptul lui. Iar, revin la ideea căutării… Informațiile provin desigur din diverse surse muzicologice, iar pentru artiștii contemporani – din interviuri, sau din surse etnomuzicologice, de ce nu?
Credeți că este o emisiune utilă publică? Sau ce etichetă i-ați „lipi”? Cum o recomandați?
Sper că este o emisiune care stârnește curiozitatea… Dacă după cele 30 de minute ale emisiunii ascultătorul își dorește să afle mai multe despre artiștii prezentați, eu cred că mi-am îndeplinit obiectivul. Abia atunci cred că a devenit utilă.
„De la Baroc la Pop – Ce au in comun Monteverdi şi Daft Punk?”, proiectul de la Fundația Calea Victorie, care începe pe 1 august este un alt demers inedit și cred că va fi de succes. De la ce idee ați pornit, care vă sunt obiectivele (știu, sună tehnic termenul, dar cred că este necesară utilizarea lui în context)?
Ideea a pornit de la o discuție pe care am avut-o cu Sandra Ecobescu (n.m. – președinta Fundației Calea Victoriei). Îmi ascultase la radio rubrica “De atunci și de acum” și mi-a spus că își dorește o serie de cursuri de istorie a muzicii rock, poate și cu anumite trimiteri către zona cultă. Și am zis că de ce să nu facem, în definitiv, cursuri care să aibă oarecum aceleași obiective cu rubrica pe care am inițiat-o de mai bine de un an la Radio România Muzical: să găsim punctele comune între muzica clasică și cea pop. În general văd că există o ruptură serioasă în interiorul publicului – unii cred că dacă asculți muzică romantică, nu poți asculta și rock. Mai mult, în interiorul fenomenului de masă chiar subgenurile nu se înghit unul pe celălalt. Este inadmisibil pentru un punker să asculte heavy-metal. Ideea mea este că acestea sunt conflicte minore și că muzica este muzică. Atât. Poate să fie de calitate sau nu, să rezoneze cu starea noastră de spirit sau nu, dar fenomenul mare este același. De aceea vom căuta împreună în cadrul cursului elementele unificatoare, tehnicile componistice pe care le întâlnim din Evul Mediu și până în prezent, interdependența stilurilor. Toate la timpul lor…
Ascultătorul Radio România Muzical este un ascultător inițiat, în cea mai mare parte a lui este un public care face parte din așa-zisa „nișă” a radio-urilor (evită comercialul și facilul și este un public educat). Cum este auditoriul de la Fundația Calea Victoriei? Cu cine credeți că veți dialoga începând din 1 august?
Din câte am văzut la cursul demonstrativ pe care l-am ținut la începutul lunii iunie, voi avea parte tot de o audiență educată. În general oamenii care frecventează Fundația Calea Victoriei sunt croiți cu rafinament. Bucuria este că mă voi afla față în față atât cu iubitori ai muzicii pop care vor să afle câte ceva despre zona clasică, dar și invers. Va fi cel puțin interesant!
În condițiile în care educația muzicală (adevărată) în România este aproape inexistentă, cred că tot ceea ce intră sub denumirea de „proiect educativ muzical” este binevenit și util. Dar… cum să facem să se înmulțească aceste proiecte? Cum să-i atragem/implicăm pe tineri și copii în zona aceasta a ascultătorului avizat?
Dacă aș fi avut o soluție pentru această problemă, aș fi fost departe. Cred că trebuie să continuăm să facem ceea ce facem și toți artiștii să își urmeze calea, în ciuda dificultăților. Proiecte există și acestea vor crește în timp, doar dacă oamenii vor avea în continuare puterea și inima să le lase să-și urmeze cursul natural. Mă uit cum proiectul Radio România Muzical „Ascultă 5 minute de muzică clasică” crește de la an la an, cum tot mai mulți copii încep să ia parte la acesta. De asemenea, mă uitam la Teatrul Ion Creangă, unde am scris muzica unui spectacol intitulat „Zbor prin povești”, cum copiii stau liniștiți timp de 30 de minute și urmăresc captivați o fantezie coregrafică realizată în doar 3 actori. Și câte și mai câte proiecte nu sunt pentru tineri. Cred că lucrurile pot și vor lua o turnură frumoasă până la urmă.
Pentru dvs. muzica este o profesie, pentru mine o stare. Ascult cam orice gen muzical, evident evit kitsch-ul, îmi plac la nebunie concertele de jazz, merg des la concertele de muzică clasică de la Ateneul Român și/sau Sala Radio; ce observ în sălile de concert – cam același public, selectat și rutinat. Foarte puține figuri noi, din ce în ce mai puțini tineri, și când spun tineri mă refer la adolescenți, în primul rând. Există șanse ca marea familie a iubitorilor de muzici bune să se mărească?
Da, atâta vreme cât muzica de calitate nu va mai fi prezentată ca o pedeapsă. Când ora de educație muzicală este o corvoadă, pe care tânărul încearcă să o supraviețuiască și să își ia prezența, pentru că profesorul nu are nici habar și nici dorință de a-l face să vadă partea frumoasă a universului clasic, nu putem să avem mari așteptări. De multe ori nici măcar profesorului nu-i place muzica savantă, pentru că nu a fost educat de mic către frumos, dar s-a trezit prea târziu în viață că altceva nu știe să facă. Este esențial cum le prezentăm tinerilor universul acesta, cum îi facem să îl guste. Dacă reușim să trecem de la Star Wars la Gustav Holst, cred că parte din problemă e rezolvată. Totul ține de profesor – și eu am avut parte de mentori care m-au făcut să urăsc muzica și studiul la instrument, dar și de unii care m-au făcut să o iubesc și să îmi doresc să o cunosc mai în detaliu. Eu cred că cei din urmă au câștigat, cel puțin în cazul meu.
Tiberiu Soare a spus-o de multe ori: în mașina sa este oricând un Cd cu Pink Floyd, mult rock, mai puțin jazz (pe care l-a descoperit târziu). La dvs. în mașină ce auzim?
În mașină nu veți auzi nimic, pentru că nu mai am. Sunt unul dintre nebunii care a renunțat la mașină, pentru că nu îmi pare a fi foarte practică prin București, prefer metroul. Iar în metrou, în căști, ascult și eu destul de mult rock, pentru că acesta a fost prima dragoste muzicală. Ador formații precum Jethro Tull, Yes, Kiss, Deep Purple, Gentle Giant, rock clasic în general. Îmi place foarte mult și muzica de film, sunt fan Vladimir Cosma, Michel Legrand, Jerry Goldsmith, și în doze mai mici Hans Zimmer și Philip Glass. Mai ascult și jazz, de la manouche la proiecte mai inedite, și ceva muzică a lumii. Dacă stau să mă gândesc, îmi plac prea multe lucruri pentru a face o listă…
Cât de multă cultură generală îi trebuie unui muzician? De ce are acesta nevoie de o solidă bază de cunoștințe generale?
La fel de multă ca oricărui alt om al artelor. Nu poți fi un bun interpret dacă nu înțelegi lucrarea pe care o cânți, dacă nu știi contextul socio-cultural în care a fost scrisă. Riști să te transformi într-un simplu executant. Problema este cu atât mai gravă pentru compozitori și muzicologi. Fără o cultură generală solidă, fără abilitatea de a te autoeduca, te pierzi atât de repede…
Cartea dvs. preferată este…. Dar pictorul preferat?
Uf, nu cred că pot spune o carte, pot spune în schimb autorul: Umberto Eco. Are un stil atât de rafinat de a scrie, un umor subtil și o abilitate extraordinară de a-și tachina și tortura cititorul. Aș zice, cu jumătate de gură, că preferata mea este „Numele trandafirului”, pentru că a fost prima pe care am citit-o și pentru că are o serie de trimiteri muzicale absolut fantastice, dar nu l-aș uita nici pe „Baudolino” pe drum.
Pictorul preferat l-am descoperit în timpul șederii mele la Madrid, când am locuit în vecinătatea Triunghiului de Aur al Artei. În Muzeul Prado, undeva prin ultimele camere pe care le-am parcurs în timpul primei mele vizite, am zărit „Grădina deliciilor pământene” a lui Hieronymus Bosch (El Bosco, așa cum încă îl mai numesc, grație primului contact), lucrare care mi-a rămas lipită pe retină. Ulterior, am descoperit mai multe picturi pe care acesta le-a semnat, tot în Prado, sau în mănăstirea El Escorial. Stilul său este unul de maxim impact și dintr-un milion de autori îl recunoști. Culorile aprinse, atenția la detalii, narativitatea și desigur stranietatea sa sunt absolut fabuloase. Îmi place să cred că este un suprarealist avant la lettre. Ce mă amuză teribil este că în extrema dreaptă a Grădinii, păcătoșii sunt chinuiți în Infern pe instrumente muzicale, pe care el le percepea, prin lentila societății flamande a epocii sale, ca pe unelte ale desfrânării. Sau poate că și El Bosco a avut probleme cu profesorul de muzică…
Tabloul senzorial al unei zile obișnuite din viața dvs. este compus din sunete, în primul rând. La care se adaugă….
Multe și nu știu cât de interesante, sunt o persoană care de multe ori tinde spre zona mundană, mai ales atunci când vine vorba de hobby-uri. Îmi place să citesc în metrou, să mă deplasez cu trotineta, noul meu mijloc urban de locomoție. Sunt mare consumator de seriale și nu mă dezic nici de jocurile video, care sunt, în opinia mea, o formă de artă emergentă. În rest, prieteni, ieșiri, plimbări… Lucruri normale.
Eu voi fi în sală la prima zi de curs de la Fundația Calea Victoriei. Ce le transmiteți celorlalți ca să mi se alăture?
Îi invit să ia parte la un curs puțin altfel. Nu vom face o prezentare diacronică a istoriei muzicii, ci ne vom uita mai degrabă în detaliu, la mecanism. Vom vedea ce se află sub capotă și, cred eu, ne vom și amuza descoperind ce au în comun Daft Punk și Monteverdi, Lady Gaga și Richard Wagner, Corelli și Steve Vai etc. etc. Vă aștept cu drag!
Foto credit: Fundația Calea Victoriei
