N-am făcut nimic! – Concordul (sau concordia?) adolescenților de la Teatrul Maghiar

Proiectele teatrale destinate adolescenților le percep ca fiind una dintrea cea mai bună (și complexă) formă de educație informală. Ei pot fi simpli destinatari, dar și subiecți, în ultimul caz reușita find cu atât mai mare, cu cât procenturl de satisfacție al celor implicați direct crește. Există cursuri de drama terapie, există jocuri de rol, există alte câteva metode de învățare care se bazează pe tehnicile de lucru din teatru. Dar să-i provoci să facă parte dintr-o trupă de teatru, să-i determini să urce pe scenă, să joace și, în același timp, să se joace, este ceva cu adevărat … fabulos. E un cuvânt mare „fabulos”, numai că cine a lucrat cel puțin o dată cu adolescenți știe că uneori (ca să nu spun deseori) e misiune imposibilă să-i faci să-și domine inhibițiile sau să lucreze cu ele, să convertească preaplinul de emoție în ceva care să-i ajute în dezvoltare. Rebeliunea este o caracteristică a vârstei, numai că a-i face să treacă dincolo de ea este adevărata provocare, pentru că de abia din acel moment începe dezvoltarea în adevăratul sens al cuvântului, una conștientă, asumată, trecută prin filtrul analitic al regulilor impuse de sistemul social din care fac parte. Nesupunerea întreținută îndelung derutează și mai mult decât o fac furtunile hormonale specifice vârstei, iar dacă ea va deveni stare de fapt, în final va duce la autodistrugere (sinucidere și/sau atitudini autodistructive). Raportarea la regulile adulților, conștientizarea propriului Eu prin raportare la ceilați, care devin repere de dezvoltare (că ne convine sau nu, adulții vor fi întotdeauna repere, de aceea trebuie sancționați aspru cei care uită adesea acest lucru) este o altă dilemă specifică adolescenților: nu vreau să ajung ca mama sau ca tata, dar ce trebuie să fac concret ca să nu eșuez precum ei (e un aspect al acestei disocieri devenită treptat detașare, a se citi individualizare/conturare de personalitate).

Concord Floral reunește toate aceste probleme într-un spectacol de o oră, un spectacol cu adolescenți și dedicat congenerilor, dar nu doar lor. E un spectacol viu, antrenant, în ciuda momentelor de întuneric total sau a celor de statism, când pare că niciunul dintre protagoniști nu face nimic. E greu să-i faci să-și trăiască propriile drame, propriile interogații, lamentații și dileme fără să devină teatrali, fără să tușeze grosier. Lui Ferenc Sinkó, regizorul spectacolului, i-a reușit evitarea aestor capcane, poate și pentru că el predă studenților, deci este în temă, le știe preocupările și punctele de interes. Textul este unul scris special pentru proiectul Digital Natives, un proiect al UTE derulat în patru țări membre ale acestei uniuni (a teatrelor europene). E o formă de reflectare a problemelor generației de adolescenți de astăzi prin intermediul jocului și a spectacolului de teatru, dar fără să sacrifice ideea de artă, ci din contra, folosindu-se de ea pe cât de mult se poate. Dialoguri scurte, percutante, cu mesaj, cu substrat, fără limbaj licențios (chiar remarc acest lucru, pentru că ține foarte mult de latura educativă a proiectului!), fără trivializare inutilă a situațiilor cu care se confruntă adolescenții.

Problema de fond – găsirea din întâmplare a unui cadavru în sera din spatele școlii – servește de minune ca pretext pentru dezvăluirea adevăratelor probleme care-i frământă pe tineri. Descoperirea treptată a identății, deci și a poveștii lui Billie, merge în paralel cu aflarea poveștilor foștilor ei colegi. De la relațiile disfuncționale cu părinții și până la protestul față de dărâmarea serei pentru a se face loc unui mall, problemele ating cam tot ceea ce înseamnă viață personală. Vorbim de alegeri, de descoperirea identității sexuale, de raportarea la anumite sisteme de valori morale, de boală și moarte și felul cum se raportează tinerii la cele două etc. Evident că pentru adulții din sală poată să pară șocant că multe dintre aceste dileme le-au avut și ei, atunci, cândva, pe vremuri, când au fost și ei la fel de tineri ca personajele (și protagoniștii) spectacolului. Dar… pe lângă acestea se mai adaugă ceva: tehnologia omniprezentă care face comunicarea și mai disfuncțională; cea directă (face-to-face) aproape e suprimată, iar cea de grup e sublimă, dar inexistentă. De aceea sunt atât de dese momentele în care ei sunt la un loc, dar nu comunică direct, nu se ating, nu interacționează și nu fac schimb de vorbe. Inclusiv dansul e unul de „eu cu mine însămi/însumi”, fiecare în legea lui.

Ce au cu adevărat specific adolescenții de astăzi: o anumită ambiguitate întreținută (perpetuată datorată unei inerții viciose din partea adulților), foarte multă indecizie, din ce în ce mai puțin teribilism (adolescenții de astăzi chiar mi se par un pic prea blazați/resemnați avant la lettre). În continuare au nevoie de existența acelei zone de confort personal – care poate fi acasă, la prieteni sau aiurea, dar e vitală existența acesteia. Se observă o absență cvasitotală a părinților din rutina cotidiană, ei sunt pomeniți, invocați, există, dar e ca și cum ar fi un ecran uriaș între lumea lor și lumea tinerilor. De aici și acea veșnică incoerență în atitudine, dar și lipsa unei originalități care derivă direct din acest set up extrem de limitat (n-au visuri mărețe, nu-și doresc prea mult de la ei și de la viață, excepția e lupta pentru păstrarea serei și implicarea în actele de voluntariat de la ONG-ul de ornitologie). În schimb, au preluat invlountar, la nivel inconștient, una din marile obsesii ale adulților de astăzi: regimurile alimentare, obsesie derivată din faptul că s-au schimbat dramatic obiceiurile alimentare în ultimele decade. Se menține în continuare viu interesul pentru … moarte: ca formă concretă, opusă vieții (vrzi cadavrul din seră, dar și cancerul mamei unuia dintre copii), dar și moartea ca metaforă.

E interesant și util un astfel de proiect cum este Digital Natives, dar și mai important este că e izbutit în forma lui concretă. Realizarea unui spectacol cum este Concord Floral de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj servește nu doar cauzei, ci și artei teatrale în sine, ceea ce, să recunoaștem, se întâmplă mult prea rar. Cred că ar fi utile dezbaterile de după o reprezentație sau alta dintre protagoniști și cei din sală, tocmai pentru că dialogul în forma lui concretă pare că lipsește cu desăvârșire. Sper să se joace cât mai mult timp și cu cât mai multe săli pline.