După ce-al doilea război mondial, Croația a devenit membru-fondator și republică federală constituentă a RSF Iugoslavia, sub denumirile de Republica Populară Croația și Republica Socialistă Croația; în iunie 1991 și-a declarat independența, dar Războiul de Independență al Croației a durat patru ani după declararea independenței și a fost câștigat. Ceea ce înseamnă că astăzi, în Croația, există un nou val de veterani de război, dar și văduve de război, indicii demografici sunt și ei puternic afectați, în ciuda faptului că țara este considerată (pe bună dreptate) una dintre cele mai stabile din punct de vedere economic, dar și una dintre cele mai dezvoltate din Peninsula Balcanică. Evident că toate aceste date, coroborate, nu puteau fi ignorate de către cineaști, cea de-a șaptea artă fiind întotdeauna receptivă la schimbările sociale și diferitele reacții ale societății vizavi de acestea.
Pavo Marinković, regizorul filmului Ministerul iubirii (multipremiat la diferite festivaluri) a cunoscut succesul și ca regizor de teatru, ceea ce se vede în felul cum reușește să păstreze atenția spectactorului pe personaje și evoluția acestora, dar fără să piardă din atenție narațiunea în sine. Nu sacrifică niciun ingredient, după cum obține maxim de efect din combinația optimă dintre o imagine de o foarte bună calitate, un montaj care-i servește excelent (rareori o să vedeți un film cu tăieri atât de puțin vizibile) și actori care-și asumă rolurile până la capăt.
Antiteza perfectă dintre cele două personaje principale este construită pe baza unui singur ingredient: simțul ridicolului; unul îl are, celălalt nu (prea). De aici și maniera cum se raportează cei doi la sarcina primită: spionarea văduvelor de război pentru a le fi anulate pensiile, în cazul în care s-ar fi dovedit că au alți/noi parteneri. În periplul lor cotidian dau peste tot felul de situații de fapt, văduve care muncesc ca la tinerețe, cărora nici prin cap nu le trece să-și refacă viața (din pricina cutumelor, dar și din cauza unei iubiri care trece dincolo de moartea partenerului; văduve care acum gustă din plin libertatea și au fie parteneri mult mai tineri decât ele, fie se distrează ca și cum ar fi ultimele lor zile din viață etc.
Scene întregi, pline de un sarcasm evident, vin să compună în fața spectactorilor lumi ale firescului, ale unor stări de fapt cu care ne întâlnim frecvent; oamenii aceia n-au nimic extraordinar, nu se remarcă prin nimic special, vieților lor sunt de o banalitate istovitoare chiar, numai că vânătoarea de văduve vine să le dea peste cap existența. Stjepan Peric este un tată și cap de familie care nu reușește nicicum să scape de senzația de ridicol pe tot timpul acestei vânători, poate și pentru faptul că meseria lui de bază este aceea de biolog, deci pentru el viața este obiect de studiu în sine (și în detaliu). Scene întregi, care aduc foarte mult cu cadrele din filmele lui Emir Kusturica, vin să des- și să recompună viețile oamenilor așa cum sunt ele, fără niciun artificiu de imagine și fără niciun accent inutil. Dražen Kuhn, în schimb, este singur, n-are familie, este o de detașare vecină cu nesimțirea/nepăsarea, ceea ce devine de multe ori sursă de conflict (când rămân fără benzină și se văd nevoiți să împingă mașina kilometri buni până ajung în cel mai apropiat sat el nu se implică nicicum în rezolvarea situației, deși mare parte din vină îi aparține). Dar bătaia încasată de partener îl mobilizează și-l provoacă să intervină, chiar dacă puțin cam târziu, dar măcar așa vedem o reacție (umană, firească, potrivită cu contextul) din partea lui.
Ce e cu adevărat interesant la acest film, dincolo de subiectul în sine, care ar putea părea banal pentru mulți, este felul cum regizorul reușește să aducă pe ecrane schimbarea de mentalitate survenită ca urmare a războiului de independență. Orice ar fi, un conflict armat lasă urme adânci în mentalul colectiv, urme devenite vizibile în film – petrecerile oamenilor, liniștea nefirească de peste zi, sate întregi care par nelocuite, ori au suflete prea puține și amorțite de trecerea vremii, neputința de a converti trauma în viitoare stări de bine. De remarcat din acest punct de vedere și maniera cum reușește Pavo Marinković să provoace adevăratul conflict (aici se vede din plin experiența de dramaturg și regizor de teatru) – el relansează acțiunea prin mutarea accentului de pe „meserie”, exercitarea unei sarcini profesionale, pe dimensiunea personală, pe felul cum se schimbă viața de familie a personajului principal. E o îmbinare de planuri care dă foarte bine pentru film, ca realizare artistică de sine-stătătoare.
Ministerul iubirii este o comedie, bine făcută, care scoate spectactorii din ritmul cotidian, dar care reușește, în același timp, să le ridice niște semne de întrebare. Ceea ce nu e rău deloc.
Festivalul Filmului European 2019
Ministerul iubirii / Ministarstvo ljubavi / Ministry of Love
Croația / Cehia / Slovenia, 2016, 103`
Regia și scenariul: Pavo Marinković
Imaginea: Simon Tanšek
Muzica: Hrvoje Crnić Boxer, Mydy Rabycad
Cu: Stjepan Peric, Ecija Ojdanić, Olga Pakalovic, Ksenija Marinković, Alma Prica, Dražen
Kuhn, Milan Štrljić
Distribuit de: Starline Entertainment
Premii și festivaluri:
2017: Pula IFF, Arras FF, Mostar FF (Best Actor), Alexandria FF for the Mediterranean Earth (Best Film), Transilvania IFF, Jeonju IFF, WorldFest Houston (Platinum Remi Award), Kerala FF, Lets CEE FF Vienna, Innsbruck IFF (Audience Award)
Proiecții în cadrul festivalului
Bucureşti – Cinema Muzeul Țăranului (21-06-2019 18.30)
Râmnicu Vâlcea – Cinema Geo Saizescu (23-06-2019 15.00)
Tîrgu Mureş – Cinematograful ARTA (23-06-2019 17.00)
