Lecții de viață în “Vrăjitorul din Oz”

Construită ca un salt de la poveștile cu zâne ale fraților Grimm și ale lui Andersen, povestea lui L. Frank Baum s-a dorit altceva. Cu mai puţină groază, cu o atenuare a moralei legate de frică şi cu ceva mai mult amuzament. Aşa spune domnul Baum, în introducere, că se cerea pe la 1900, când a fost publicat „Vrăjitorul din Oz”.

Clar, nu am recitit cartea pentru a-mi aminti acţiunea. Ştiam aproape tot firul narativ, cum Dorothy a luată de tornadă împreună cu casa şi căţelul ei, Toto, şi dusă din Kansasul natal departe, într-un ţinut total diferit, populat de tot felul de omuleţi, de diferite culori şi mărimi, de vrăjitoare, bune şi rele, împărţite pe punctele cardinale, în centrul cărora se află Oz, enigmaticul vrăjitor, dovedit impostor.

Poate am recitit cartea pentru a mă reîntâlni cu prietenii lui Dorothy, cei care dovedesc un ataşament excepţional pe tot parcursul misiunii lor comune, fiecare mobilizat de un interes propriu, însă, pe final, şi de forţa prieteniei. După ce fiecare primeşte ce şi-a dorit, Sperie-Ciori – minte, Omul de Tinichea – inimă, leul – curaj, Dorothy are parte de susţinerea lor pentru a reuşi să obţină ce şi-a dorit de la început: întoarcerea la unchiul şi mătuşa ei.

Însă, motivul categoric pentru care am reluat lectura cărţii lui Baum a fost să văd ce fel de lecţii de viaţă oferă „Vrăjitorul din Oz”. Asta, pentru că ştiam deja că dorinţa autorului, de a nu mai include evenimente tragice sau chestiuni şocante, generatoare de coşmaruri, fusese din start ratată. Oricum, nu e poveste în care să nu se moară, iar aici, sigur, pentru ca eroii să meargă mai departe, să străbată ţinuturile, trebuie, în primul rând, să supravieţuiască. De unde vreo 40 de lupi se trezesc cu capetele retezate, 40 de ciori ghinioniste sfârşesc nu mai puţin tragic, după ce Sperie-Ciori le suceşte gâturile, iar albinele îşi frâng acele în tabla Omului de Tinichea. Se moare şi în Oz cu voluptate, chiar un păianjen uriaş termină socotelile cu viaţa spectaculos, după ce, în somn, leul îi retează capul. Imagini coşmareşti, cu siguranţă, potenţate de naivitatea şi vârsta copiilor care le „vizualizează”.

Cum filmele şi desenele de azi sunt mult mai „sângeroase” de atât, iar nişte capete căzute nu mai impresionează pe nimeni, s-ar putea ca povestea lui Baum să nu le mai pară deloc şocantă copiilor, de aceea am încercat să văd ce se desprinde la modul pozitiv de aici. Şi iată ce am găsit:

1. „Nicăieri nu-i ca acasă.” – Dorothy îi spune lui Sperie-Ciori, care nu înţelege dorinţa fetiţei de a se întoarce în locurile de baştină: „Noi, oamenii din carne şi oase, indiferent cât de mohorâte şi de cenuşii ne-ar fi casele, preferăm să trăim mai degrabă acolo decât în orice alt ţinut, fie el cât de frumos. Nicăieri nu-i ca acasă.”
2. Omul de Tinichea apreciază că, pentru el, „pierderea cea mai mare fusese pierderea inimii”. Mi-a plăcut că el vede dragostea/îndrăgostirea ca pe ceva pozitiv; când a fost îndrăgostit a fost cel mai fericit om din lume. Pentru el, suferinţa a apărut odată cu dispariţia inimii, aşadar nu dragostea te face să suferi, ci lipsa ei. Deşi, în contrapartidă, Oz îi zice undeva că „inima îi face pe cei mai mulţi oameni nefericiţi”.
3. Leul, care urmează să devină regele animalelor, este aproape răpus de nişte flori mici şi salvat de nişte şoareci. Morala? Poate că nu contează cât de puternic eşti, poţi fi afectat sau ajutat de cele mai nesemnificative detalii.
4. Puterea Binelui, mai mare faţă de cea a Răului. Maimuţele Înaripate o lasă în pace pe Dorothy când văd pe fruntea ei sărutarea Vrăjitoarei Bune. Asta, după ce îi cam şifonase pe prietenii ei. Dorothy scapă tocmai pentru că Binele are parte de un respect simbolic, pentru că există nişte convenţii care nu se încalcă indiferent de ordine (Maimuţele Înaripate ascultau de Vrăjitoarea cea Rea de la Apus, însă tot nu i-au făcut rău fetiţei).
5. Oricine are şi puncte slabe, chiar şi amintita vrăjitoare, care se teme de întuneric (nu merge în camera ei noaptea) şi de apă.
6. Una din puţinele lecţii pe care le dă Oz, impostorul despre care se credea că este mare vrăjitor, este legată de experienţă: „În fiecare zi înveţi ceva. Un copil mic are minte, însă nu ştie multe. Experienţa e singurul lucru care aduce cunoaştere, şi cât timp vei fi pe pământ, e sigur că vei dobândi tot mai multă experienţă”.

Pentru că am citit ediţia publicată anul trecut la Editura Arthur, ţin să remarc ilustraţiile lui Sorinel Cârstiuc (n. 1989), absolvent al Universităţii de Artă din Iaşi. Şi să recomand spre lectură cartea celor (sper puţini) care încă nu au citit-o. Se termină cu bine, normal, însă e interesant de urmărit cum personajele se sprijină reciproc, în slujba scopului comun.

Editura Arthur;

Anul apariţiei: 2014;

Traducere din limba engleză de Grete Tartler;

Ilustrații de Sorinel Cârstiuc;

Nr. pagini: 202;

ISBN 978-606-8044-96-5.