Interceptări, exfiltrări și altele…

Pe Radu Sergiu Ruba l-am cunoscut relativ recent, cu O vară ce nu mai apune, romanul său care a primit, în 2016, Premiul Academiei Române. Am căutat, ulterior, mai multe informații despre scriitor și am aflat că a debutat, ca poet, în anii ‘80, că a lucrat în presă, ca radio-jurnalist, că și-a pierdut vederea la vârsta la care alții abia deschid ochii spre lumea din jurul lor. Experiența aceasta o aflasem, de fapt, din romanul de mai sus, inclusiv felul în care i-a marcat viața, relațiile, scrisul…

Primul aspect pe care îl remarci imediat după lectura oricărui text scris de Radu Sergiu Ruba este senzația copleșitoare la nivel sinestezic: scriitorul vede lumea pe careo prezintă, o vede ajutându-se atât de cei 11 ani în care vederea propriu-zisă nu i se îmbolnăvise, cât și de celelalte simțuri, ascuțite, dar și de ochiul interior în care s-a depozitat ea, lumea, într-o capsulă magică, rostuită cumva înainte ca lumina exterioară să se subțieze și să dispară. Al doilea aspect derivă cumva din cel anterior, în sensul că viziunea cinematografică se impune aproape de la sine. Mai puțin în O vară ce nu mai apune, carte dureroasă, intimă, dar cu siguranță în romanul Guantanamo, publicat în 2018. În această carte, prozatorul alege un subiect de actualitate, ajutat fiind atât de experiența sa de jurnalist, cât și de accesul la diverse informații culese din arhive și din surse care altora le rămân, probabil, inaccesibile.

În centrul romanului se află Medeea Man, comisar al DIO (Divizia de Investigații Operative), servicii speciale în cadrul cărora i se încredințase misiunea de a intercepta anumite persoane, ascultându-le convorbirile și operând astfel diverse arestări ulterior. Numele persoanei vine de la acela al legendarei vrăjitoare din Colchida, complice la furtul lânei de aur, dar se încarcă, pe parcursul acțiunii, cu alte nebănuite atribute.

Cartea se deschide cu Medeea Man aflată deja într-o situație-limită: hotărâse să trimită materiale cu dezvăluiri despre munca ei unui prieten jurnalist, Filip Criste, directorul ziarului Alarma, apoi să se predea colegilor de la DIO. O încearcă,de asemenea, gândul ispititor al sinuciderii cu pistolul din dotare. Intuim deja că, dacă o armă apare în primul „act” al cărții, se va folosi neapărat în ultimul. Radu Sergiu Ruba analizează cu atenție comportamentul și reacțiile personajului feminin, inclusiv frica aproape viscerală. Primul capitol este, de fapt, un monolog adresat, în care senzațiile și atitudinile urcă gradat, se schimbă, se interpun, într-o febrilitate narativă susținută pagină cu pagină. După această abruptă punere în scenă, situația se complică, înglobând atât sâmburele de spectaculos cerut de un asemenea subiect, cât și aglutinarea altor elemente menite să refacă biografia și traiectoria protagonistei. Nu lipsesc răsturnările bruște de situație: în drum spre birou, cu intenția de a se preda, Medeea Man e deturnată spre Gara de Nord, urcată în tren, cu destinația de a se ascunde într-o mănăstire, în munți, sub numele novicei Elena, confecționându-i-se o biografie credibilă. Așezământul monahal este el însuși sediul unei societăți secrete, așa cum intuiește și descoperă, pe parcurs, protagonista. Este ajutată atât de către membrii acesteia, cât și de oameni simpli, recunoscători pentru meritele ei, în special acela de a fi interceptat o convorbire care viza un posibil atac terorist cu bombă.

În Mănăstirea de pe Piatră, Medeea cunoaște mai mulți oameni, în special femei, își recuperează experiențele anterioare printr-un artificiu stilistic menit să ne conecteze la dezvăluirile-bombă din ziarul Alarma. Este momentul în care, fructificând datele din cadrul Organizației Naționale a Orbilor din România, prozatorul introduce în scenă personajul Andrei Opal, profesor și director general al organizației de mai sus, ONOR, mai pe scurt: Andrei Opal, fost Cuc pe numele adevărat, fusese arestat sub suspiciunea de „pregătire a unui atentat terorist împotriva reprezentanței diplomatice a unui stat-prieten”. Totul pornise de la găzduirea unui rus bănuit de spionaj. De aici, acțiunea se ramifică necontenit, autorul dezvăluind metode de interceptare, implicarea altor membri ai serviciilor secrete din țară și din străinătate. Reflectorul se mută necontenit înainte și înapoi, decupând diverse scene: arestările unor partizani prin 1964-1965, măcelărirea altora, încercările urmașilor de a (le) afla locul în care fuseseră aruncate și îngropate trupurile, întemeierea unui ziar, după Revoluția din 1989, infiltrarea agenților și misiunile secrete etc. Societatea românească înainte și după 1989, cu tranziția ei nesfârșită și adesea infertilă, cu „subsolul” acesta al serviciilor speciale în care nimeni și nimic nu (mai) e ce pare a fi în ochii cetățeanului obișnuit. Un mediu pe care prozatorul îl cunoaște foarte bine, investigându-l narativ cu obiectivitatea jurnalistului și a scriitorului deopotrivă.

Medeea Man este un alter-ego mai credibil decât Andrei Opal, profesorul orb, personaj reconstituit mai degrabă in absentia. Scena în care Mira, fiica acestuia, o violonistă genială, este victima unui accident rutier premeditat, menit să-i secționeze mâna dreaptă, dezvăluia una dintre metodele organizațiilor secrete, aceleași instrumente comuniste, proliferarea formelor pe care Răul le îmbracă din mers. Este, de altfel, și motivul pentru care fostul comisar DIO nu mai poate să-și exercite meseria. Medeea Man încă are conștiință. Remușcări. Răsuciri în propria ființă și în propria devenire profesională și umană. Legătura intimă cu un colonel american, apoi cu jurnalistul Filcrist (Filip Criste), sunt analizate în lumina hotărârii finale de a dezvălui adevărul:

„Înainte de a hotărî să mă predau, m-am sfătuit îndelung cu el (cu Filip Criste, n.n.). Greu să-ți povestesc prin ce site dese ne-am strecurat amândoi ca să nu fie dată în vileag legătura noastră: eu, căpetenia interceptărilor într-un serviciu de investigații secrete, el, director de gazetă. Am petrecut cu Filip nopți lungi, fără să ne atingem. Simțeam însă că, dacă izbândim, bine ar fi consfințim prietenia asta, complicitatea noastră pentru a salva de la nedreptate niște oameni” (pag. 254).

Romanul lui Radu Sergiu Ruba e un tur de forță printr-o lume măcinată de tendințe contradictorii, în care nimic nu este sau nu rămâne limpede pentru multă vreme. O lume în care arta poate salva sau poate ucide. În care mașinării ascunse ochilor noștri acționează insidios, legând între ele statele lumii, de pe un continent pe altul. E o carte pentru cei pasionați de aceste aspecte. Titlul ei face trimitere la ultima misiune pe care ar trebui să o accepte protagonista din partea americanilor pentru a-i putea fi asigurată protecția. Să meargă în Cuba pentru a obține informații, în limba rusă, de la prizonieri mahomedani capturați în Irak, Pakistan sau Afganistan. Medeea știe însă că demersul acestor posibile interceptări și interpretări din partea ei ar avea consecințe asupra unor oameni, poate, nevinovați: scaunul electric, întemnițarea pe viață în hrube, tortura…

E lumea în care trăim, de fapt, nu doar o carte. Pășim la suprafață, pe scoarța ei fragilă, fără să știm câte pericole mustesc sub pașii noștri, ai oamenilor obișnuiți. Uneori, pentru a proteja bruma de lumină și denormalitate, unulsau altul dintre semenii noștri neștiuți se sacrifică. Încearcă să atragă atenția, așa cum fac naufragiații de pe o navă în derivă, activând semnalul luminos al unei rachete. Poate chiar ultima din dotare.

Guantanamo de Radu Sergiu Ruba