Florin Bican: “Am văzut pe viu cum se manifestă foamea de cărţi. Este un spectacol fermecător.”

Scrie pentru copii (mici și mari), traduce și promovează literatura în școli și licee. Prin „Şi v-am spus povestea aşa”, a dorit să-i (re)convertească pe cititorii de orice vârstă la lectura basmelor noastre clasice. Florin Bican se simte mai copil cu fiecare carte scrisă şi constată cu bucurie că în şcolile de astăzi cititul este tratat cu entuziasm.

• Pentru cine aţi scris „Şi v-am spus povestea aşa”? Impresia mea a fost că aţi construit un scenariu pentru adulţii nostalgici după poveştile copilăriei.
• În virtutea unui reflex pe care nu cred că-l voi putea depăşi vreodată, am scris această carte pentru fiul meu – fără ştirea sau voia lui – imaginându-mi-l atunci când era mic. Între timp are 28 de ani, dar a reuşit – a fost poate şi vina mea – să fie „mic” pentru o perioadă destul de lungă. Chiar şi azi reuşeşte performanţa de a redeveni „mic” pe secvenţe scurte. Dar cât a fost mic pe termen lung, mi-am format reflexul de a-l expune la poveşti – citite, inventate, sau jucate – adaptându-mă spontan şi inconştient la reacţiile şi aşteptările lui şi modelând povestea în funcţie de ele. Acest reflex s-a activat şi atunci când m-am apucat să scriu poveştile cailor vorbitori. Indirect, mi le-am spus şi mie, trimiţându-le înapoi prin timp copilului care am fost odată. Deci ipoteza cu „adulţii nostalgici după poveştile copilăriei” se confirmă, cel puţin parţial. Scriitorul, chiar atunci când declară altminteri, se adresează în mod inevitabil, sau fatalmente, dacă vreţi, unui public plăsmuit după chipul şi asemănarea lui. Gaëtan Picon explică destul de convingător acest fenomen în cartea „Scriitorul şi umbra lui”. Dar am observat că nu poţi anticipa publicul cu prea mare acurateţă. Reacţiile la cai mi-au dezvăluit categorii de cititori la care nici n-aş fi visat. Cititori de toate vârstele şi persuaziunile estetice… Într-o oarecare măsură, trebuie să recunosc că m-am ambiţionat să scriu această carte şi ca o tentativă de a converti sau reconverti cititorii de orice vârstă la lectura basmelor noastre clasice. Mie mi-a plăcut totdeauna şi să le citesc şi să vorbesc despre ele. Iar de la o vreme, am observat că nu mai prea aveam interlocutori…

• Greu de crezut că mai scrie cineva astăzi doar de amorul artei sau, cum am mai găsit pe la unii, chiar nobelizaţi, pentru a se cunoaşte mai bine ori pentru a-şi limpezi raportarea la trecut. Time is money, nu? Aşa că: de ce aţi răpit din timpul dvs. pentru o carte de poveşti? Şi cât anume v-a luat să finalizaţi o aşa bijuterie?
• În primul rând, mulţumesc pentru calificativul „bijuterie”. În ceea ce priveşte însă scrisul „de amorul artei”, cred că nu poţi scrie cu adevărat decât atunci când eşti „înamorat” de artă. Iar când eşti „înamorat”, timpul nu există. Iar banii – nici atât. Nu ştiu cum e să scrii propunându-ţi să te cunoşti mai bine sau să-ţi limpezeşti raportarea la trecut. Ca scopuri exclusive ale creaţiei literare, atât cunoaşterea de sine cât şi pariul cu trecutul, mi se par meschine – cel puţin în cazul meu. Oricum, în procesul scrisului, ajungi, vrei, nu vrei, şi să te cunoşti mai bine şi să-ţi limpezeşti raportarea la trecut. Dar dacă asta-i tot ce se-alege dintr-o carte, cui prodest? A, dacă asta îi ajută atât pe autor cât şi pe cititorii lui să se cunoască mai bine şi să-şi reevalueze constructiv trecutul, devenind astfel mai buni, tot e ceva. Dar asta-i terapie şi-atât. Iar literatura este doar incidental terapeutică. Eu cred că scrisul este un act de explorare a lumii, atât cea interioară cât şi cea exterioară. Fiecare carte este o hartă – sau o bucată de hartă – a unui spaţiu pe care încercăm să ni-l asumăm pentru a ne simţi mai acasă în el. Când scriem, prospectăm de fapt spaţiul care ne circumscrie. Iar pentru aşa ceva merită să-ţi faci timp. Zic „să-ţi faci timp” în sensul literal, pentru că scrisul este o activitate care generează timp. Dacă scrii, sau faci ceva creativ – inclusiv o prăjitură – ai timp… Am văzut în geamul casei unor prieteni un carton pe care scria „AVEM TIMP”, aşa cum vezi în geamurile unor case cartoane cu textul „AVEM BORŞ” sau „AVEM CARTOFI”. Când e vorba de timp, enunţul poate părea ironic, dar în cazul prietenilor mei nu era. Deşi erau foarte ocupaţi, tot ce făceau, făceau „de amorul artei” şi asta genera în mod perceptibil timp. Dar să ne întoarcem la „Caii” noştri… Scrierea efectivă a cărţii a durat şase luni, urmate de alte vreo trei, în care am mai lut-o la pilă şi, ulterior, la şmirghel. Înainte de a mă apuca de scris „Caii”, am citit preţ de vreo cincizeci de ani – şi eu zic că ar trebui să se pună şi ăştia.

• Înainte de a vă citi cartea, dar şi după, am avut în minte o întrebare legată de ceva scris pe copertă: „După o idee de Dragan Ibrahimovici”. Chiar dacă, poate, aţi lămurit chestiunea şi în alte părţi, vă rog, pentru cei care vă cunosc acum, să-mi spuneţi cine este domnul acesta cu nume de fotbalist suedez şi cum de v-a dat ideea?
• Îmi place ideea cu fotbalistul suedez… Dar nu, nu e fotbalist. E autor şi operează sub acest pseudonim. Este o persoană mai degrabă misterioasă şi nu se cade să spun mai mult despre ea înainte de apariţia primului său volum, care nu ştiu când se va produce. Însă ce pot să vă spun e că Dragan Ibrahimovici este, indubitabil, un om cu idei.

• Am aflat că aţi fost recent în câteva şcoli şi licee, cu „Caravana poveştilor”, iniţiativă a Editurii Arthur, prin care se doreşte interacţiunea elevilor cu scriitorii români contemporani – sau vii; să vadă că avem şi scriitori în viaţă. Ce aţi învăţat din această experienţă?
• În primul rând am învăţat că sunt copii, şi încă destul de mulţi, care chiar cred că nu există scriitori români vii. Andrei Bodiu are un superb poem pe această temă, Poezia sau viaţa, dar am crezut că-i doar poezie, nu reportaj: „Am încercat să le spun/că există şi poeţi vii” zice soră-mea/„Cum doamnă nu sînt toţi morţi ca Eminescu?”/„Nu nu” a încercat să le spună/a deschis o revistă a spus „uitaţi pe ăsta îl cunosc”/le-a arătat o poză „şi pe el îl cunosc iar el/el venea la noi acasă”/Clasa amuţise./„Şi pe el îl ştiu iar el copii”/a zis ea şi a coborât printre bănci/„el e chiar fratele meu”./Clasa amuţise iar soră-mea, soră-mea/În lumina de octombrie/Devenise clar străvezie. La întâlnirile cu cititorii – elevi din clasele primare, de gimnaziu şi, mai rar, de liceu – am auzit foarte des exprimată convingerea că în capul fişei postului de scriitor figurează decesul. Acu’ e drept că imaginea scriitorului aureolat de moarte e mai ofertantă… Dar nu m-am putut abţine să nu remarc bucuria copiilor când au aflat că există şi scriitori vii, contemporani cu ei, deşi s-ar fi aşteptat ca scriitoarele cu care s-au întâlnit să poarte rochie de seară, iar scriitorii – cravată şi costum. Am învăţat, aşadar, din această experienţă şi cum să mă îmbrac la întâlnirile cu cititorii care n-au mai văzut scriitori vii. Dar am învăţat, mai ales, că există un număr impresionant de copii care citesc. Citesc şi ştiu ce citesc… Am urmărit, fascinat, cum lectura îi transformă pe copii, eliberându-i şi făcându-i mai puternici, protejându-i, în acelaşi timp, de o maturitate searbădă. Am văzut pe viu cum se manifestă foamea de cărţi. Este un spectacol fermecător.

• Privindu-i pe copii, credeţi că România are şansa de a părăsi poziţia ruşinoasă în care se află astăzi – la coada ţărilor din UE privind consumul de carte?
• „Caravana Arthur” este de-abia la începutul drumului şi nu ne-a purtat până acum decât prin trei zone – Bistriţa, Ploieşti şi Braşov. Urmează Râmnicu Vâlcea. Pe cont propriu, am mai mers cu colindul prin şcoli din Cluj şi Bucureşti. Nu ştiu cât de reprezentativi, statistic vorbind, sunt elevii-cititori cu care m-am întâlnit, dar mie mi s-a părut că-s mulţi. În fiecare şcoală – şi colindam până la cinci-şase şcoli pe zi timp de-o săptămână – ne-am întâlnit cu zeci de elevi între opt şi şaisprezece ani care ştiau cu ce se mănâncă lectura. Vorbeau avizat despre cărţile citite şi exprimau coerent şi fără inhibiţii opinii vădit personale şi, de cele mai multe ori, neconvenţionale, semn că se raportaseră în mod onest la lecturi. Învăţătoarele şi profesoarele îşi exprimau la rândul lor uimirea faţă de apetenţa pentru lectură a elevilor lor, deşi chiar ele îi încurajaseră din capul locului să citească. Dar ne-au mărturisit că nu se aşteptaseră ca îndemnul lor să fie urmat cu atât entuziasm de atât de mulţi copii. E drept că elevii de liceu cu care ne-am întâlnit, mult mai puţini ca număr, nu prea citeau şi se raportau cu maximum de scepticism la bibliografia şcolară. Însă tot ei au recunoscut că nu prea citiseră nici „în copilărie”. Acesta este un motiv să sperăm că atunci când vor ajunge la liceu, elevii-cititori din ciclurile primar şi secundar cu care ne întâlnim acum vor fi devenit nişte cititori redutabili, contribuind la ascensiunea României în topul consumatorilor de carte. Mai ales că unii dintre ei au deja programe personale de convertire a părinţilor la lectură. Şi nu mă îndoiesc că-şi vor educa şi copiii în acest sens. Altfel, lucrurile s-ar putea s-arate foarte rău. Dacă în ţara asta n-ar mai citi nimeni, încă ar fi mai bine decât să avem cititori şi necititori. Pentru că asta ar genera o falie foarte periculoasă, de-a lungul căreia societatea s-ar fractura catastrofal şi iremediabil. Între stânga şi dreapta mai poate exista un dialog, dar între cititorii convinşi şi necititorii convinşi, mă tem că nu. O profesoară de română de la un liceu, ce-i, drept, industrial, din Bucureşti povestea că era contrariată de obstinaţia cu care elevii ei refuzau să citească. Aşa că i-a obligat să citească în clasă, sub supravegherea ei. Nu după multă vreme, a observat că unul dintre cei osândiţi la lectură se făcuse verde la faţă. Alarmată, profesoara l-a întrebat ce-i cu el, iar elevul i-a răspuns că-l doare capul. Chestionându-l cu privire la sorgintea disconfortului, a primit o replică lămuritoare, cu un inconfundabil accent bucureştean: Aşea m’doare pă mine cheapu’ cân’ tch’t’sc. Mă gândesc, de aceea, că ar fi bine ca, înainte să ajungem să scriem pe cărţi, ca pe pachetul de ţigări „cititul poate provoca dureri de cap”, să-i obişnuim pe copii cu lectura de mici.

• Vă simţiţi mai copil scriind literatură pentru copii (sau cu copii, cum am văzut că preferaţi să-i spuneţi)?
• Scriind, citind şi traducând literatură „cu copii” mă simt, inevitabil, mai copil. Aceste acte perpetuează copilul din mine, alimentându-i visele şi aspiraţiile şi îndulcindu-i raportarea la o lume în care copilăria nu este neapărat reversibilă. Dar activităţile enumerate mai sus îmi oferă curse mai mult sau mai puţin regulate între maturitate şi copilărie. Isus ne avertizează în Marcu, 10:15, că „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.” Cărţile „cu copii” sunt un exerciţiu care ne pregăteşte pentru a primi împărăţia lui Dumnezeu aşa cum se cuvine şi a intra finalmente în ea.

• Sunt multe cărţi drăguţe pentru copii, multe dintre ele traduceri, unele „împachetate” chiar frumos, colorate, atractive. Clar, sunt făcute pentru a atrage privirea copiilor. Însă cum pot face adulţii selecţia, ţinând cont că, până la o vârstă, ei le cumpără şi le oferă spre lectură copiilor?
• E adevărat că „sunt multe cărţi drăguţe pentru copii”, dar cele urâte sunt la fel de multe şi adesea mult mai accesibile decât cele drăguţe, atât ca preţ cât şi ca amplasament. În ceea ce priveşte operarea selecţiei optime, am mai multă încredere într-un copil decât într-un adult. Vorbesc la modul general şi nu exclud excepţiile. Adultul trebuie să-l ajute pe copil să ajungă în situaţia de a alege o carte, dar alegerea trebuie să-i aparţină copilului, fie că are loc într-o librărie sau într-o bibliotecă. Am văzut copii „răsfăţaţi” de părinţi cu teancuri de cărţi livrate direct la domiciliu, toate minunate, pe care odrasla nici nu se ostenea să le deschidă. Nici „lecturile obligatorii” nu sunt, aşa cum ştim, un succes. Cred că cititorului în formare trebuie să i se creeze condiţii pentru a face – sau măcar pentru a participa la – selecţia lecturilor în care va fi implicat. Pentru că alegerea responsabilizează… Să nu uităm că şi cărţile au modul lor de a-şi găsi şi de a-şi chema cititorii. Îmi amintesc că aveam zece ani şi eram cu bunica mea „la oraş”, la Târgu Jiu. Când am trecut prin faţa librăriei, am văzut în vitrină o carte care m-a făcut să mă opresc în loc, ca-n transă. Parcă striga la mine. Avea o copertă foarte frumoasă. Pe copertă scria „Rabelais” – atât am apucat să citesc. Nu mai auzisem niciodată de numele ăla şi habar n-aveam dacă-i numele autorului sau al cărţii. Dar îmi doream cartea aia cu orice chip. Mi-am convins bunica (nu era o cititoare) să intrăm şi să întrebăm cât costă. Costa 25 de lei. Ăştia erau bani pe vremea aia. Ţin minte că, la auzul preţului, bunica a icnit. Dar mi-a cumpărat-o! Iar cartea aia mi-a transformat vacanţa de vară petrecută la bunici, la ţară, într-o aventură de proporţii cosmice. E drept că, până la o vârstă, părinţii sunt cei care cumpără şi oferă cartea spre lectura copiilor. Dar dispun, oare, părinţii – toţi părinţii – de doza optimă de sensibilitate şi informaţie pentru a le permite să opereze o selecţie avizată? Părinţii mei au „certat-o” pe bunica mea când au aflat ce sumă exorbitantă plătise pentru „Rabelais”, deşi sunt sigur că şi ei ar fi cedat dacă ar fi văzut cum îmi curgeau balele în faţa vitrinei librăriei. Dar sunt sigur şi că din proprie iniţiativă nimeni din familie nu mi-ar fi luat cartea aia. S-a întâmplat însă şi ca familia să mă blagoslovească cu cărţi de care nu m-am putut apropia cu niciun chip – una dintre ele a fost Cu caiacele pe Nil de Andre Davy. Cred că era o carte OK, dar mi-a fost imposibil s-o citesc, ceea ce mi-a atras reproşul matern. De asta zic că există riscul ca adulţii să opereze selecţii aberante din punctul de vedere al copilului. Am aflat de curând cazul unui părinte turbat care a asmuţit Protecţia Consumatorului pe o librărie care vindea „Marele Uriaş Prietenos” de Roald Dahl, pe motiv că volumul ar conţine „greşeli gramaticale” şi „dezacorduri” în text. Şi, ce să vezi, „agenţii constatatori” au şi încheiat un „proces verbal de constatare a contravenţiei” prin care sancţionează distribuitorul de carte cu o amendă consistentă şi cu „oprirea definitivă de la comercializare” a cărţii. Insist, este vorba de Roald Dahl, într-o traducere excelentă. Iar „greşelile gramaticale” şi „dezacordurile” sancţionate sunt acolo mijloace stilistice contribuind la caracterizarea unui personaj, tehnică altminteri comună în literatură. Să reproşezi aşa ceva unei cărţi, dovedeşte, în primul rând, o flagrantă incultură. Este evident din capul locului că „Marele Uriaş Prietenos” este o operă literară, nu un manual de gramatică. Autorul reclamaţiei şi-a frustrat nu numai proprii săi copii de o carte esenţială a literaturii universale pentru copii, dar prin decizia Protecţiei Consumatorului de „oprire definitivă de la comercializare” a cărţii, a atentat la dreptul altor copii, cu părinţi, poate, mai luminaţi, de a se bucura de această carte. De aia mă-nfior eu când aud de selecţii operate de către adulţi. Pentru că sunt adulţi şi adulţi. Vorba lui Bob Dylan, în The Times They Are A Changing: Come mothers and fathers/Throughout the land/And don’t criticize/What you can’t understand/Your sons and your daughters/Are beyond your command/Your old road is/Rapidly agin’./Please get out of the new one/If you can’t lend your hand/For the times they are a-changin’.

• Nu le mai putem da copiilor noştri cărţile copilăriei noastre. Cel puţin, cei care încă mai avem capul pe umeri, nu ne putem gândi să-i convingem de plăcerile cititului în felul acesta. Cărţile acelea sunt rupte de contextul în care trăim. Dumneavoastră cum aţi deschide ochii unui copil către lectură? Cu ce cărţi? În ce mod?
• Cărţile cu adevărat bune nu sunt, cred, niciodată rupte de contextul nici unei epoci. Doar că racordarea lor la contextul unei anume epoci se face prin intermediul cărţilor ce reflectă nemijlocit epoca respectivă. Lectura se propagă din aproape-n aproape… până departe. Însă în fiecare epocă, în literatura pentru copii se impun cărţile care iau la întrebări ordinea şi valorile nefondate ale adulţilor, dând cu tifla ipocriziei pompoase care le susţine. Copiilor le place să întoarcă lumea cu susul în jos, de dragul modificării perspectivei. De-abia această răsturnare, pe care ei o percep ca joc, îi ajută să înţeleagă cum şi de ce funcţionează perspectiva „justă”. Alison Lurie analizează pertinent acest fenomen în cartea sa Don’t Tell the Grown-Ups: The Subversive Power of Children’s Literature, demonstrând că formulele neconvenţionale, prin care, în cărţile „cu” copii, lumea este surprinsă cu pantalonii-n vine, se pliază pe copilul rebel, curios şi plin de imaginaţie din fiecare din noi, regenerându-ne energia instinctivă şi canalizând-o în direcţia unor transformări înnoitoare şi pozitive. În cărţile cu Alice, Lewis Carroll trage covorul de sub picioarele raţionale ale societăţii victoriene. Cu aproape o sută de ani mai târziu, Roald Dahl, în cărţile sale, procedează la răsturnări similare la nivelul unei societăţi net diferite de cea victoriană. Dar acelaşi lucru îl face şi Ion Creangă, în Amintirile sale. Avem acolo literatură subversivă de cea mai bună calitate, dar abordarea canonică a lui Creangă pur şi simplu nu-i lasă pe copii s-o vadă, s-o descopere. Li se împuie capul cu mesajul etno-patriotic al cărţii, până ce bieţilor copii li se face lehamite. Să ne mai mirăm că azi copiii nu citesc Creangă de bună voie? Eu cu astfel de cărţi subversive i-aş îmbia pe copii ca să-i fac să citească, lăsându-i să le descopere ei mesajul, nu livrându-le cu un mesaj prefabricat, după chipul şi asemănarea societăţii adulţilor.

• Dacă tot v-am “prins”, n-aş vrea să neglijez perioada în care aţi fost coordonatorul burselor pentru traducători, program al Institutului Cultural Român. Se demarase şi intrase în rulaj un mecanism extraordinar, stopat absurd de un sistem habarnist. Tot citind despre subiect, m-am gândit dacă nu cumva ar funcţiona ceva similar în afara ICR, eventual cu Asociaţia Editorilor din România, ceva mai degrabă privat. S-a luat în calcul o astfel de variantă?
• Programul de traduceri al fostului ICR a făcut într-adevăr minuni şi se îmbuca sinergic cu programul de burse pentru traducători străini, dar şi cu activitatea standurilor organizate de ICR la târgurile de carte din străinătate. Nu într-un singur caz, după un stagiu de burse petrecut în România, traducătorii s-au întors în ţările lor şi au funcţionat ca agenţi literari voluntari, convingând editurile de acolo, inclusiv în cadrul târgurilor internaţionale de carte, să publice, prin programele de finanţare derulate de ICR, autorii români traduşi de ei. Transferul unei logistici de asemenea anvergură în zona privată este, cel puţin pentru mine, mai greu de imaginat. Au existat tentative eşuate înainte de a demara – şi nu e de mirare… Singura formă în care fostul program de burse supravieţuieşte cât de cât sunt recentele rezidenţe FILIT pentru traducători, de care beneficiază şi unii dintre foştii participanţi la programul de burse al fostului ICR. Personal, am transferat ce s-a putut din vechiul program nu în spaţiul privat, ci în cel casnic. Ţin legătura cu traducătorii prin e-mail, le mai dau consultaţii şi sfaturi când se confruntă cu o problemă spinoasă de traducere sau cu un pasaj mai încâlcit, le mai trimit cărţi, când mai vin prin România îi găzduiesc la mine, le recomand cărţi şi îi pun în legătură cu autorii lor. Dar procesul este, în mod inevitabil, aleatoriu. Totuşi dă rezultate. Recent a apărut în Polonia traducerea romanului lui Marin-Mălaicu Hondrari „Apropierea”, datorată unei astfel de colaborări „casnice”. Traducătorul l-a cunoscut pe autor în timp ce mă vizita la Bucureşti, s-a întors în Polonia cu cartea, a citit-o, i-a plăcut şi a convins o editură nu doar s-o publice, ci să inaugureze cu ea o serie de traduceri din literatura română, în care deocamdată urmează să apară „Cartea şoaptelor” de Varujan Vozganian şi „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu. Iată deci că şi abordarea casnic-artizanală poate funcţiona.

• La ce lucraţi şi pe când un nou titlu?
• Acum dau zor să termin traducerea clasicului Charlotte’s Web de E. B. White, Mai traduc, printre picături, Dr. Seuss şi mă pregătesc să închei un roman ecologic, „Tropice tâmpe”, la care lucrez, cu mari pauze, de peste 25 de ani.

• Ce este literatura pentru dumneavoastră?
• Un membru fantomă… Acea proiecţie, uneori dureros de reală, a unor membre de mult amputate (să fi fost aripi?), pe care o memorie primordială le reconstituie invizibil. Cu cât mai fidelă şi mai amănunţită e reconstituirea, cu atât mai funcţional este membrul fantomă. Am citit într-un excelent roman SF (The Second Angel, de Philip Kerr) povestea unui personaj cu braţul amputat, care a reuşit să-şi reactiveze membrul lipsă într-o asemenea măsură, încât putea opera cu el în spatele unui zid altminteri impenetrabil. Cam asta e literatura pentru mine… Cel puţin până când activarea plenară a credinţei în Dumnezeu ne va reda toate membrele amputate şi va face literatura superfluă.

• Cine vă este mai aproape de suflet: Harap Alb sau Făt-Frumos?
• O, Harap Alb, indiscutabil… Chiar şi fără cal. Cu el mă pot identifica atunci când, măcinat de îndoieli, cochetează cu eşecul, conştientizându-şi, şi asumându-şi eroic, limitele.

Florin Bican (n. 29.3.1956, Bucureşti) este absolvent al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti. A fost, pe rând, profesor de limba rusă, traducător de limba engleză, secretar al USR şi asistent la Catedra de engleză a Universităţii din Bucureşti. În 1995 s-a stabilit în Germania, unde a predat limba engleză până în 2005. A revenit în ţară în 2006, în calitate de coordonator al programului ICR pentru pregătirea tinerilor traducători străini, desfăşurând o intensă activitate de traducere în/din limba română. Este autorul volumelor de versuri pentru copii (şi nu numai) Cântice mârlăneşti (Humanitas Educaţional, 2007), Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tâlc (Editura Arthur, 2013) şi a coordonat, alături de Stela Lie, două volume de literatură pentru copii: Bookătăria de texte & imagini 1 (Pro Editură şi Tipografie, 2009) şi Bookătăria de texte & imagini 2 (Editura Vellant).