Păpădiile, de Yasunari Kawabata

A trebuit să citesc “Păpădiile”, romanul rămas neterminat al lui Yasunari Kawabata, ca să îmi dau seama ce mult îmi lipsea scriitura japonezului. Îmi lipseau măiestria, delicateţea şi înţelepciunea infinite, vertijul specular, teoretizările ameţitoare brodate în jurul unei senzaţii, dar ceea ce îmi lipsea în primul rând era modul profund diferit de a se raporta la realitate al culturii nipone. Atunci când mintea îţi caută noi feluri de a gândi, iar inima îţi caută noi feluri de a simţi, puţine lucruri sunt mai indicate spre lectură.

Scris şi publicat în foileton între 1964 şi 1968, romanul a rămas neterminat întrucât Kawabata nu a mai reuşit să revină asupra lui după sinuciderea rituală, în 1970, a bunului său prieten, Yukio Mishima. Kawabata însuşi va săvârşi sinuciderea rituală în aprilie 1972, acea “cea mai crudă lună” a lui Eliot, la mai puţin de doi ani de la moartea prietenului său. În urmă vor rămâne o operă de o frumuseţe unică, răsplătită cu Premiul Nobel în 1968, şi o ultimă carte care îşi suspendă finalul acuzator, o “carte nesfârşită”, la fel cum nesfârşite sunt suferinţele lumii.

Cartea este construită în jurul unui eveniment (internarea într-un ospiciu a tinerei Ineko), care suferă de o afecţiune rară (cecitate corporală, afecţiune care se manifestă prin incapacitatea de a zări, în anumite momente, diferite părţi ale trupului interlocutorilor, în special al iubitului Hisano). Un eveniment care trimite, spiralat şi spectral, către un trecut dureros. Iubitul fetei, Hisano, este sceptic în privinţa internării şi crede sincer că dragostea lui o poate vindeca pe tânără. Mama, doamna Kizaki, văduva unui locotent-colonel al armatei imperiale japoneze, caută, însă îngrijorată şi sceptică în privinţa soluţiilor tânărului, rezolvarea psihiatrică a situaţiei fetei. Hisano reuşeşte s-o convingă pe doamna Kizaki să înnopteze în oraş, făcând-o să accepte să revină a doua zi cu o vizită la ospiciu, şi poate s-o ia acasă pe tânără.

Practic, în cea mai mare parte, cartea este o conversaţie între cei doi în jurul unor teme esenţiale, atinse discret, uşor amuzat şi totuşi cu maximă profunzime. Totodată, apropierea lor (mama care încă n-a devenit soacră şi iubitul care încă n-a devenit soţ), este pretextul pentru revizitarea trecutului, acolo de unde au venit toţi demonii (“Se intră uşor în lumea lui Buddha, se intră anevoie în lumea demonilor” scrie, obsesiv şi caligrafic, cel mai în vârstă dintre pacienţii ospiciului). Iar principalul demon care bântuie sufletele celor implicaţi este moartea violentă a tatălui fetei, căzut într-o prăpastie în timp ce călărea cu fiica sa. Această moarte veche este ghemul în care se strâng, ca într-un recipient, tristeţea şi vina mamei (care îşi reproşează că şi-a trimis fiica pentru a-şi spiona tatăl, eveniment care a dus indirect la accident) şi neputinţa fiicei de a-şi salva tatăl, neputinţă care duce, pe căi previzibile tot la vinovăţie şi constituie o prezumabilă cauză a bolii.

Ar fi însă prea simplu să reducem cartea lui Kawabata la psihologie. Pentru că ea este, mai degrabă un obiect multidimensional care deschide, ca un teseract, infinite căi în mintea cititorului. Ca să fiu cinstit, scriitura “Păpădiilor” este greu, dacă nu imposibil, de conceptualizat în schemele clasice ale gândirii occidentale. Tratat de ontologie, dialog maieutic, text poetic şi incantaţie rituală în acelaşi timp, romanul lui Kawabata are întreaga ambiguitate a unei păpădii. Purtătoare efemeră de puf ce se va răspândi în patru zări, eternă în ciclicitatea ei, metaforă a renaşterii (păpădiile se închid seara şi se redeschid dimineaţa, după soare), păpădia este vie, eterică, insignifiantă, unică, gravă şi delicată ca însăşi viaţa. Prinse ele însele în trecut şi în plasa vinovăţiilor închise în el, personajele romanului planează deasupra unui prezent pe care nu mai reuşesc să-l resemnifice. Nimic nu are consistenţă în lumea locuită de Hisano şi doamna Kizaki. Adierile nimicului sunt aproape palpabile, gemetele mute ale nebunilor, aceste fiinţe ale intervalului, aflate între viaţă şi moarte, între înţelegere şi absurd, se pierd în vânt aduse de clopot (clopotul care bate aproape arbitrar, în dispreţul timpului şi al sensului). Tristeţea învăluie totul, pielea lucrurilor şi sufletul oamenilor, visul se împleteşte cu realitatea, năluca cu percepţia. E o lume superficială, palpitând ca pielea unui animal sensibil. Într-o astfel de lume, nu-ţi rămâne decât să ciuleşti urechile la inifinitezimalele modulaţii ale clopotului tras de nebuni (cei doi încearcă mereu să ghicească cine trage clopotul, după sunetul lui), în timp ce scrutezi trecutul, cu ochii pironiţi într-o obsesie. Efemerul se împleteşte cu eternul cu o natureleţe pierdută de mult de dialectica occidentală.

Nu ştiu ce final ar fi dat Kawabata romanului său dacă l-ar fi putut termina. Cred însă că el n-ar fi putut face altceva decât să aşeze o ultimă privire, blândă, peste stupefacţia şi minunarea create de text. Din lumea lui Kawabata nu se iese cu concluzii. Se iese poate cu un alt fel de a privi şi cu o uşoară modulaţie a inimii, insesizabilă, dar esenţială. De unde şi sfatul meu. Citiţi “Păpădiile” cu inima deschisă. Pentru că “se intră lesne în lumea lui Buddha”. Dar în lumea demonilor se intră greu.

Editura Humanitas Fiction;