– “Maican…, bine că n-am rămas peste noapte la Yeni Sale.
– Cum așa?!
– MOARTEA trona deasupra cetății…”
Text și foto de Costin Irimia
Pe la începutul verii lui 2013 am plecat din București împreună cu fotograful Gheorghe Dumitru Maican, la ideea sa, pentru o scurtă excursie de două zile la gurile Deltei. Urma să fotografiem ruinele cetații Yeni Sale, cetate construită de venețieni în urmă cu patru veacuri.
Am plecat de la studioul lui Maican dis-de-dimineață, în acordurile unei melodii cu refrenul: „Dimineața pe răcoare, eu stau cu fața la soare, și mă uit pă ceriul mare…”. Ne-am uitat și noi „pă Ceriul mare” și nu era nici pic de nor, vremea se anunța superbă. Am parcurs drumul de 300 de kilometri pe nesimțite, în muzică și povești. Ne-am oprit doar pe colinele Dobrogei unde m-am apropiat tiptil cu camera foto de niște oi care pășteau liniștite lângă un grup de eoliene. „Două pâini”, a spus zâmbind Maican când a văzut ceea ce am fotografiat.
Ajungem la Yeni Sale în jurul orei 11. Din păcate, deși cerul era senin, atmosfera de acolo era încărcată de vapori, lucru nu foarte potrivit pentru pozat. Curtăm cetatea preț de vreo oră și tragem fiecare câteva cadre, relativ nemulțumiți. Se încețoșase și norii începuseră să apară dintr-odată, prevestind o ploaie ușoară. La primele picături am plecat, cu gândul să înnoptăm pe undeva prin apropiere și să revenim a doua zi, poate cu mai mult noroc. Fiind zgârcit cu pelicula, eu am tras doar 5 cadre, toate pe film diapozitiv, lat.
Plimbarea pe dealul cetății ne-a făcut o foame teribilă, așa că am plecat să îndeplinim cu succes măcar cel de-al doilea obiectiv al excursiei, la fel de artistic ca și primul: să mâncăm un borș pescăresc autentic. De la Jurilovca la Babadag, ne-am oprit pe la toate cârciumile. „Borș pescăresc??!” suntem întrebați cu uimire de fiecare dată, de parcă eram în deșert și nu în Delta Dunării. În mod paradoxal, n-am reușit să găsim borșul visat pe nicăieri. La Babadag ni se oferă cu amabilitate un file de Pangassius. Ne-am enervat și am decis brusc să ne întoarcem în București. Pe drum ne-am mai oprit la niște benturi, pe undeva pe lângă Slobozia, unde Maican fotografiase prin anii ’80 niște pescari cu barbă, deosebit de fotogenici. Am întrebat de ei prin sat, însă de mult se prefăcuseră în oale si ulcele. Spre seară ajungem în București după o călătorie așa și așa.
Peste vreo lună, mă uit pe filmul developat, fără a avea mari speranțe. O poză mi se pare totuși interesantă, atât ca atmosferă cât și din punct de vedere compozițional. O convertesc în alb și negru, accentuindu-i dramatismul, și măresc puțin contrastul. Mă declar mulțumit că după 700 de kilometri nu m-am ales cu mâinile goale. Montez fotografia într-un tablou de dimensiuni modeste, pe care l-am expus apoi la Hyphen Gallery. Mai trece o lună și, într-o seară de august, destul de târziu, după apus, primesc vizita unui prieten. Îi arăt ce mai e nou prin expoziție. Văzând poza cu Yeni Sale exclamă sincer: „Asta este terifiantă!”. „De ce? Ai ceva împotriva pozelor alb-negru?”, îl întreb eu ușor surprins. “Nu, n-am nimic cu fotografiile în alb-negru, ba chiar îmi plac…”, spuse, „Dar craniul de deasupra cetății pare atât de real!”.
Când a spus cuvântul craniu, îl văd și eu dintr-odată, revelat în toata măreția sa demonică, uriaș, privind în jos, puternic și amenințător. Anatomic era atât de perfect! Se vedea până și fontanella sau „moalele capului” cum i se spune în popor, neînchisă, așa cum o mai au unii. Îi lipsea doar maxilarul, desprins și pierdut acum oare câte mii de ani… La baza piramidei nazale se vede o cruce. Într-adevăr, în acest cotext, cuvântul terifiant e palid!
E trecut de ora nouă seara. Merg nerăbdător la birou și pun fotografia pe blogul 1001 Fairytales, împreună cu povestea ei. Sunt singur într-o vilă pe strada Schitu Măgureanu, în piațeta Papa Ioan Paul II, vis-a-vis de grădina Cișmigiu. Postez articolul și WordPress, ca de fiecare dată, îmi comunică numărul articolului postat și mă răsplătește aleatoriu cu un citat celebru. „Felicitări, este cel de-al 66 articol pe care l-ați postat.” Iar citatul a fost: „I TRY TO LEAVE OUT WHAT THE OTHERS SKIP”. De Elmore Leonard, un scriitor American specializat în genurile western, crime fiction și suspense thriller, cunoscut pentru nuvelele care au devenit apoi fimele „Hombre”, „Get Shorty”, „Out of Sight” sau „3:10 to Yuma”.
Leonard Elmore se stinge din viață, în urma unui atac cerebral, pe 20 August 2013, în casa sa din Bloomfield Hills, suburbie a orașului Detroit, la numai 6 zile după ce un computer, din cine știe ce fermă de servere, aloca un citat al său unei fotografii terifiante, facute într-un alt colț al lumii și desprinsă parcă perfect dintr-un afiș al unuia dintre filmele sale.
În luna a 6-a din anul 2013 (2+0+1+3 = 6) am făcut o fotografie în care niște nori adunați dintr-odată pe cerul senin iau forma unui craniu, cu o cruce la baza piramidei nazale și privind amenințător de deasupra ruinelor unei cetăți seculare. Oare tigva străvezie, precum și toată strania sa poveste prevestesc ceva? Să fie semnul unui lucru mare și cumplit pe cale să se întâmple, sau sunt doar niște simple coincidențe țesute pe firul năstrușnic al imaginației atât a celui care a fotografiat dar și a celor care privesc fotografia? Cine suntem noi ca să putem răspunde cu certitudine unor astfel de întrebări, explorând cu nonșalanță limita realului? Poate că nu suntem nimic altceva decât praf diafan de stele, care prin cine știe ce împrejurare a luat o anumită formă, întocmai ca și norul din fotografie și suntem înzestrați la rândul nostru cu tot atâta ființă. Iar stelele, ele însele, uneori se joacă.
Text în memoria epigramistului Gheorghe Popescu Ger, care mi-a dat titlul acestei fotografii răscolitoare. „Două pâini” este un titlu dat tot de el, în urmă cu mulți ani, pentru o fotografie a prietenului său, Gheorghe Dumitru Maican.
“În spatele norilor, oare cine s-ascunde?”, fotografie de Costin Irimia
Costin Irimia a absolvit Institutul de Arhitectură Ion Mincu în 1998 și apoi a condus o firmă de infrastructură până în 2012. De atunci s-a ocupat îndeosebi de fotografie artistică. A realizat numeroase foto-documentare, printre care cel de la Muzeul Trovanților din Costești, cel de la Muntele de Sare din Slănic sau cel din carierele de marmură albă de la Carrara și Seravezza. Am desfășurat proiecte fotografice în diverse locuri precum Castelul Peleș (The silent presence of the king – 2012), Ateneul Român (Hypostasis – 2013), Muzeul Național al Tehnicii (Utilitarian beauty – 2013). A realizat expozitii în Italia, la Castelul Malaspina din Fosdinovo, la Muzeul MAR și la villa Schiff – Giorgini și, mai recent, a expus în Germania, la Berliner Liste și la galeria ALEN din Munchen. Lucrări ale sale se găsesc în diferite galerii din Europa și în diverse colecții publice sau private din lume, printre care și Casa Regală a României. În 2013 a fondat în București, sub numele de HYPHEN GALLERY, o galerie de artă fotografică – www.hyphengallery.ro, www.synthesis-studio.com.
